Pocitania și litania

Dacă spui ceva despre vorbitorii de giboneză corporatistă care fac anticomunism la seral – gata, ești cu Rusia. Ei scriu Dumnezeu cu „d” mic și justiție cu majusculă, dar îi acuză pe alții că ar fi neosovietici.

E momentul să rezolvăm cazul. Un creștin urăște mai mult URSS decât un neomarxist ateu. După al Doilea Război Mondial, în toate orașele mari (lăsați, că și în alea mai mici!) din România au apărut statui ale lui Stalin și ale „ostașului sovietic eliberator.” Dar soldații români care s-au prăpădit în Uniunea Sovietică n-au avut cruci. Au îngrășat câmpurile și pădurile sovietice. Unii dintre ei au murit înghețați, au ajuns conserve pentru fauna din Siberia. Când mai vedeți, pe National Geographic, documentare despre animalele sălbatice din Rusia, gândiți-vă la ce trebuie! Mai subțire cu „gretinismele” (de la Greta Thunberg) din categoria „să ocrotim nu știu ce tigru siberian sau vultur auriu, fiindcă mai sunt doar 500 de exemplare!” Eeeee, aia era grija mea! De terorismul ecologist sunt sătul. S-au prăpădit zeci de mii de români în infinitul cimitir de gheață care e Rusia. Au murit fără preot, i-a înghițit colosul absurd URSS, iar lumânare le-a fost Aurora boreală.

Un mare scriitor român spunea că „lumina vine de la Răsărit.” Eu mi-am permis să scriu că Rusia e ca un electrician care te lasă fără lumină și îți fură paltonul.

Dar să trecem de la colosul absurd URSS la flecuștetul ridicol USR. „Flecuștet ridicol” e cam pleonasm, e un fel de USR Plus, așa că merge. De zece zile ne mirăm că niște năpârstoci îl atacă pe Tudor Gheorghe. Noi greșim. Ce ați vrea să înțeleagă un neomarxist din epifaniile lirice ale lui Tudor Gheorghe? Cum vine asta? Pocitania și litania! Pocitania și litania nu au loc una de alta.

Cât despre poziția noastră în Uniunea Europeană, stați liniștiți, că vom rămâne ultimii în U.E., noi vom stinge lumina! O să dau și un citat din Petre Țuțea, care a fost recuperat doar prin maximele de după ’90, în care preamarea virtuțile poporului român. Țuțea avea și umor. În cartea „Istoria politică a literaturii române postbelice”, apărută la RAO, Petre Anghel povestește o întâmplare cu Țuțea, dinainte de ’89. Țuțea era la un restaurant și a băgat mitraliera verbală în comeseni. „Întrucât toate popoarele au îmbătrânit, unele fiindcă nu și-au cunoscut rolul în istorie, altele că și-au consumat energia, iar unele dintre ele s-au dedat civilizației stomacului, singurul popor care va dăinui este poporul român. Nu mă credeți? Cum de nu vă dați seama de eternitatea poporului român? Toate popoarele se schimbă, numai noi suntem proști ca piatra. Pământul se dezintegrează, de piatră nu se prinde nimic, pot să vină puhoaiele, apare soarele și piatra e uscată, rămâne tot cum a fost!”

După ce a zis asta, „Țuțea a râs în hohote. Îi plăcea de nu mai putea că i-a ieșit afirmația cu eternitatea poporului român.”