Marea păcăleală

Mai țineți minte ce spunea Klaus Iohannis la depunerea jurământului de învestitură în funcția de președinte al României? „Este o onoare pentru mine să fiu Președintele acestei națiuni. Vreau ca pentru fiecare român să fie în mod autentic o onoare și o mândrie că face parte din această națiune”. Mergem mai departe: „Dar dacă așteptările mari duc la dezamăgiri? Eu vreau să dărâmăm și această îndoială, așa cum am dărâmat și altele. Și le spun românilor clar: așteptările mari pot duce la rezultate mari. Și vor duce. Pentru că așteptări mari înseamnă mai multă responsabilitate, mai mult efort, mai multă seriozitate și mai multă muncă. Din partea tuturor. Iar eu voi fi primul”. Hai, banda cu aplauze!

Nu știu alții cât de onorați sunt că fac parte dintr-o națiune care-l include și pe Klaus Iohannis. Probabil că sunt destui, din moment ce cetățeanul acesta este în continuare dorit ca președinte. Mie mi-a trecut repede, mai ales când l-am văzut cu câtă ușurință abandonează România pentru a-și digera cârnații de Crăciun, când l-am auzit spunând „a fost nevoie să moară oameni pentru ca acest guvern să cadă”. Despre ce onoare și mândrie e vorba aici?

România i-a râs în nas

„Îmi propun ca la sfârșitul mandatului meu de Președinte, România să fie spațiul unei alte stări de spirit, al unui alt climat social, în care să își găsească în sfârșit loc stabilitatea, aprecierea valorii și calmul”. Pauză pentru o scurtă precizare, ca să nu credeți că ar fi vorba de o greșeală. Nu simt nevoia – și nu de acum – să scriu președinte cu „P”, am respectat doar scrierea din cuvântarea lui Iohannis. Revenind, nici acum nu îmi este clar la ce climat social se referea acum aproape cinci ani, când depunea jurământul? Mai sunt doi pași până la sfârșitul mandatului și calmul clamat întârzie să apară. România este în continuare zguduită și uluită de conflicte generate, în mare măsură, de atitudinea președintelui. Adică, exact cel care vorbea de stabilitate. Sigur nu va fi de acord cu asta, dar refuzul de a lua în considerație cele mai elementare norme constituționale nu poate purta alt nume. Amânarea batjocoritoare a respectării deciziei Curții Constituționale privind demiterea Codruței Kovesi a fost punctul culminant al carierei lui de „Gică contra”. Pactizarea cu fostul procuror-general Augustin Lazăr, refuzând îndepărtarea acestuia din justiție, intră în aceeași categorie de sfidare grosolană a spiritului civic. Spectacolul grotesc al instalării personale a miniștrilor lui Dacian Cioloș nu este nici el departe de aroganța cu care și-a tratat concetățenii. Ce-a vrut să demonstreze cu „guvernul lui”? Rezultatele s-au văzut și, la primele alegeri, România i-a râs în nas.

Onorați și mândri

S-a lăudat cu mai multă seriozitate. Am văzut în ce a constat. Mut la Bruxelles, mut și la întoarcerea în țară. Niciodată nu s-a consultat cu președinții celor două Camere ale Parlamentului. Iar cu premierul, nici măcar. N-a știut să impună punctul de vedere al României în tratativele la care a participat. A semnat, docil, tot ce i se punea în față, după care se lăuda cu poziția României? Care poziție? Ce poziție, a avut, bunăoară, la summit-ul de la Sibiu, unde se negociau funcții în viitoarea Uniune Europeană? Nici el și nici România nu s-au ales cu ceva. Tot o victorie o fi fost și asta? Prima întâlnire cu Donald Trump a fost decontată de noi. Armamentul achiziționat, depășit fizic și moral, ne-a costat miliarde bune. Acasă, însă, vorbea ca de o mare victorie a noastră. Nu știu care o fi fost succesul, de-aia cer să fiu scos din categoria „a noastră”. A doua vizită în SUA a avut un rezultat și mai năucitor. Despre gazele românești din Marea Neagră vom vorbi numai la trecut, au fost, am avut, le-am dat pe nimic. Normal că de dragul Europei, ca să scape de dependența față de gazele rusești. Iar asta ne va atrage respectul întregii Uniuni. Ce câștigăm noi de aici? Doar mândria de a avea un președinte care știe să se bată pentru alții, nu pentru noi. Doar onoarea de a fi conduși de un Iohannis care știe să se aștearnă preș în fața intereselor străine. Scoateți-mă și din categoria cetățenilor „onorați și mândri” că fac parte dintr-o națiune care-l include și pe Iohannis.

Sigur că da!

„…mai multă muncă. Din partea tuturor. Iar eu voi fi primul”, declara președintele în decembrie 2014. Într-adevăr, niciun președinte până la el nu a muncit de marțea până joia, hai, până vinerea uneori, dar rar de tot. El este primul. Multă muncă, foarte mult efort la piscina Serviciului de Protecție și Pază, de pe Bulevardul Geniștilor. În timpul programului, că doar nu era să-și ia liber pentru asta. Și la saună și la jacuzzi, tot acolo, în compania lui Augustin Lazăr, singurul tolerat la bălăceală. Ce i-o fi apropiat atât de tare pe cei doi, pentru că Augustin Lazăr declara că l-a văzut o singură dată în viața lui, și atunci într-un cadru oficial? Multă muncă, s-o recunoaștem. La jignit premierul, la instigare unii împotriva altora, la fitilism politic, la provocat lumea să iasă în stradă, la lingușirea pe lângă stăpâni din UE sau de aiurea. O onoare pentru el să fie președintele acestei națiuni, că așa declara. Sigura că da! Sau cum să nu? Nici eu nu știu cum e mai corect.