Săptămâna trecută a fost una a comediei de groază. Nenorocirile monstrului din Caracal i-au împins pe tâmpiţeii și pe tâmpitozaurii de elită să facă scenarii de roman polițist, la televizii și pe facebook. Cine a citit-o pe Rodica Ojog – Brașoveanu s-a abținut. Interceptările dialogurilor dintre infractorii și polițișții olteni m-au dus cu gândul la şuetele purtate de maiorul Cristescu cu suava delincventă Melania Lupu. Dar eroii de policier aveau cultură și tact (maiorul Cristescu), plus grație (Melania Lupu).
Cred că mi-au scăpat maximum două cărți de Rodica Ojog – Brașoveanu (și alea istorice) și am fost foarte dezamăgit că n-au apreciat-o intelectualii proeminenți. În „Istoria Critică a Literaturii Române”, Nicolae Manolescu a scris că personajele și construcțiile Rodicăi Ojog – Brașoveanu sunt neverosimile. Mie îmi plăcea cum articulează personajele. O combinație de stil baroc (frază încărcată, suculentă) și blitz – gazetăresc (în 30 de rânduri picta o biografie). În ceea ce privește acțiunea, poate că are dreptate domnul Manolescu. La prima foiletare a memoriei îmi vin în cap vreo 15 personaje, dar am uitat criminalii. Rodica Ojog – Brașoveanu a avut ghinion cu Nicolae Manolescu. N-a fost și ea optzecistă. Era doar talentată și a vândut mult, în vreme ce tot optzecismul e un atelier. Să nu fiu rău. Optzeciştii sunt geniali. Câți optzecişti o fi dat patria? 200? 300? Toți 500 sunt geniali, geniali, geniali. Ar fi trebuit să pun adjectivul de încă 497 de ori, dar mă voi revanșa pe maculator. Optzeciştilor le lipsesc doar cititorii. Adică banii și gloria. Îi va salva posteritatea, n-am nicio îndoială.
Useriştii sunt și ei geniali (spre genialoizi), dar comit film, nu literatură. La 30 de ani după ce a căzut Zidul Berlinului, vor să dea și ei jos un neamț. Pe Iohannis. Politica românească funcționează pe bază de „toți am mâncat usturoi”. În urmă cu vreo trei ani, când au apărut, useriştii miroseau a levănțică. Veniseră în manejul parlamentar niște tipi care scriau (cât de cât) corect gramatical. Începeau o frază în română, o terminau în engleză, dar nu prea știau să meargă pe stradă. Între timp au mai învățat. Iar liderii lor, Fred și Barna, au mâncat și usturoi.
Expresia „toți am mâncat usturoi” este o parolă pesedistă. „Io am mâncat destul usturoi și trebuie să-mi aranjez copiii. În două – trei generații, mirosul de usturoi va trece”. Din proviziile de usturoi nu le-au făcut plozilor firme, fiindcă în afaceri trebuie să riști și nu vei avea pensie. Ca bugetar nu riști nimic și poți avea pensie de 3000 de euro, la 45 de ani. Așa că progeniturile de pesediști fruntași au ajuns consilieri la ministere, la Curtea de Conturi, la primarii sau la ambasade, președinți ori şefuleţi la Agenții Naționale (de Energie sau la cea a Funcționarilor Publici, la Registrul Auto Român sau la ASF) și tot așa. Li s-a spus de acasă: „toți am mâncat usturoi, te scap din orice, dar nu pui mâna pe bani. Tu trebuie să ții postul cald, că are tata bani destui. Din când în când, ai de dat sau de primit un telefon. Atât!” Din 2012 a căzut și telefonul. Dar posturile au rămas calde. Dragnea s-a dus la pușcărie – „iupiiii!” – însă Teleormanul are în continuare câteva sute de posturi calde în București și în străinătate. Așa că useriştii vor să întindă o nouă pânză bugetofagă, pentru a salva țara, mâncând și ei usturoi.
