Meciul lui Serghei Mizil

Urziceni-Rangers a fost „o partida importanta pentru fotbalul românesc”. Nu-mi place sintagma asta incarcata de responsabilitate si de-aia am pus-o intre ghilimele. N-am vazut decit bucati, mici, mici din jocul cu Rangers. M-am uitat la Serghei Mizil. „Serghei, tu esti meciul meu!”, suna un sms care circula pe ecran si expeditorul avea dreptate. „Domnilor, e respingator, domnilor, urit mai vorbeste!”, vor spune filistinii. „Domnilor, dar autentic mai vorbeste!”, exclam eu. In timp ce fostii lui prieteni, profitori ai comunismului ca si el, se dau victime, pescarusi, garofite, Serghei Mizil isi asuma biografia. Nu cruta pe nimeni, dar se si autoflageleaza. Aratati-mi si mie inca un român — unul sau doi or mai fi, asa ca rectific, cer cinci! — care sa recunoasca intr-un studiou de televiziune ca „am facut nenorociri!”. Ticalosii in blana de intelectuali baga fraze-cautiune, precum „stiti, eram tineri, zburdalnici, faceam prostioare, dar eram si buni la carte!”. Ce dracu’, ma, cultura aleasa, caractere virgine! Iar cei care se vor napusti sa-l injure pe Serghei Mizil fiindca l-a mascarit pe imaculatul Madalin Voicu ar trebui sa se gindeasca la un singur lucru: copiii domnului dirijor i-au tinut partea lui Mizil pe fata. Acest argument inchide discutia. De multe ori rid singur, ca boul, amintindu-mi cum l-am cunoscut pe Serghei, in urma cu 7-8 ani. I-o datorez lui Iorgulescu. Gino l-a anuntat ceremonios (adica la misto!): „uite, ba, asta a scris patru carti!”. Raspuns fabulos: „Ha, ha, ha, si tata tot patru si a luat sase ani!”.