Un politician – nu mai conteaza numele, ca s-a dus subiectul – avea un Renoir si i-a fost confiscat. Colectionarii Zambaccian, Dr. Iosif Dona, Anastase Simu, Bogdan-Pitesti au adus, in Romania, tablouri apartinand impresionistilor. Discutand despre Renoir-ul politicianului, ne pozitionam la intalnirea dintre doua lumi ce se merita una pe cealalta. Lumea politicienilor de dupa ’89 si lumea falsurilor de arta. In cartea „Unele aspecte ale comertului de arta bucurestean in secolul XX”, criticul si istoricul de arta Petre Oprea descrie acest flagel. Imi permit sa fac sinteza sintezei, invocandu-i pe cei trei mari clasici ai picturii noastre si va avertizez ca falsificatorii romani nu lucreaza cu discriminari. Sunt dezinvolti, se baga si la straini.
- Nicolae Grigorescu. In 1926, cronicarul Harald scria ca „proportia de falsi Grigorescu fata de cei veritabili este de trei la unu”. Un Grigorescu bun la trei falsi! Dupa ’90, s-au mai pus in circulatie cel putin o mie de Grigoresti falsi. Grigorescu a lasat cam 4.000 de lucrari, pictura si grafica, avand multi imitatori, de la novici, la artisti consacrati. Lui Gh. Petrascu, de pilda, care a fost sprijinit in tinerete de Grigorescu, i s-a aratat, in 1938, un tablou semnat Grigorescu. Petrascu s-a bucurat vazand lucrarea, a sters falsa semnatura si a pus-o pe a lui, comunicand ca, atunci cand era ucenic, a facut copii dupa tablouri de Grigorescu.
- Ioan Andreescu. Cel mai scump clasic roman, pentru ca a trait si a pictat putin. A lasat in jur de 100 de tablouri, dar pe piata circula cateva sute. Zambaccian insusi s-a pacalit cu patru Andreesti falsi. Printre cei care au sustinut ca achizitiile lui Zambaccian erau autentice au fost Nicolae Tonitza, I. Theodorescu Sion, Jean Al. Steriadi. In 1950, la expozitia ocazionata de centenarul nasterii lui Andreescu, au figurat 103 tablouri, dintre care 92 erau autentice. Reputatul critic Radu Bogdan a povestit ca, in anii ’80, un inalt activist de partid i-a trasat sarcina sa „comande copii in numele Ministerului Culturii, dupa anumite tablouri mai importante de Andreescu, pentru a orna cu ele peretii ambasadelor noastre din strainatate”.
- Stefan Luchian. A murit in 1916. „De prin 1907, Luchian mergea numai in baston, statea foarte mult culcat, lucra din fotoliu. In 1910, era paralizat pana la solduri, iar bratele isi pierdeau progresiv elasticitatea. De aceea a inceput tot mai des sa lucreze cu Traian Cornescu. Acesta ii facea acuarela, iar Luchian zicea «pune tonul cutare sau cutare»”. Azi, circula sute de „Luchieni” facuti de Cornescu. In 1928, Luchian a starnit o controversa intre doi viitori clasici. Camil Ressu a fost acuzat de Tonitza ca a strecurat, intr-o retrospectiva Luchian, un nud pictat de Ressu si iscalit Luchian.
Inchei in nota comica. „Prezentand, in volumul «Insemnarile unui amator de arta», personalitatea pictorului Th. Pallady, Zambaccian povesteste ca, intr-o buna zi, Pallady a fost chemat la politie, ca sa examineze un tablou de-al lui. Pallady a spus ca nu era de dansul, dar ca lucrarea era interesanta si ca falsificatorul avea talent. «Ce pretentie aveti impotriva falsificatorului?», l-a intrebat inspectorul de politie. «Cred ca trebuie arestat cumparatorul!»”. Aveti grija, dragi politicieni romani!
