Cel mai invapaiat meci al Mondialului a fost un film. „Maradona by Kusturica”. L-a difuzat TVR, miercuri seara, cand nu s-a disputat nicio partida in Brazilia.
Mai vazusem o data filmul, dar a doua oara revolutia de stadion a avut mai multa ispita, mai multa gratie. Kusturica, regizorul genial care a spus ca patria este colectia de fotografii a jucatorilor din nationala de fotbal, a luat cu el muzica si suferinta Balcanilor si le-a dus in America de Sud. Iar acolo a avut o intalnire fastuoasa cu Maradona, acest Che Guevara care picteaza cu mingea tangouri ce au reverberatia si nesfarsirea frazei lui Garcia Marquez.
Daca as fi rectorul Conservatorului din Buenos Aires, langa do re mi fa sol la si as adauga cele mai invapaiate note ale tangoului: ma ra do na. Iar daca as fi un patron de club, l-as angaja pe Maradona ca antrenor doar daca as avea garantia ca mi-as scoate banii din vanzarea numelui Maradona, nicidecum din rezultatele de pe teren. Dar daca ar fi sa consiliez un miliardar, i-as spune sa-l ia pe Maradona, ca sa-i faca fericiti pe toti saracii latinitatii. Cu Maradona langa un dreptunghi de gazon, chiar si cel mai prapadit spectator de la peluza s-ar simti in cea mai privilegiata loja. Pentru Maradona, va rog sa acceptati o delincventa lingvistica, precum „cea mai privilegiata loja”. Daca un drac ar putea fi divin, atunci l-ar chema Maradona.
