Ne-am intalnit de dimineata. La teatru la el. Era in birou, de vorba cu Vasile Muraru. Se misca vioi. Parea trecut peste operatie. Si controverse. Alexandru Arsinel pasea spre interviu. Al catelea interviu o fi de-l da?
Se uita scurt spre mine. Zice ca ma stie de la Antena 2. “Da, faceam o emisiune foarte proasta acolo”, ii zic eu. El se mai uita o data la mine si raspunde. “Da!”
Radu Buzaianu: Va intreb cum va intreaba lumea. Cum va mai simtiti?
Alexandru Arsinel: Am intrat in activitate imediat. La doua luni de la operatie. Sunt un om care, daca stau, sufar mai mult decat daca sufar si muncesc. Uit de dureri. De ganduri. Asa au trecut sase luni.
R.B.: Ati crezut c-o sa muriti?
A.A: Niciodata. Nu cred nici acum ca am sa mor.
R.B.: Si mai zice lumea ca n-aveti umor…
A.A.: Cine spune?
R.B.: Nu stiu. Am zis si eu asa.
A.A.: Niste venetici!
R.B.: Bendeac zicea!
A.A.: Nu cunosc. Nu stiu cine e.
R.B.: N-ati ras niciodata la glumele lui?
A.A.: Vorbesc serios. Chiar nu-l stiu.
R.B.: L-ati urmarit. Ca ati zis si dumneavostra de el ca nu face umor!
A.A.: Cum sa-ti spun, a urmari pe cineva inseamna a te tine de treaba asta. Ca-n treacat am vazut un numar sau altul… dar n-am facut-o ostentativ. Cand ajung acasa ma relaxeaza mult emisiunile de sport.
R.B.: Sper ca nu va uitati la Capatos!
A.A.: Nu-i vorba de Capatos. Ma uit la sport. Nu prea am timp. Dimineata stau in teatru, pana spre dupa-amiaza. Seara am spectacol. Apoi, acasa, ma uit la emisiuni la care, daca atipesc, nu-mi pare rau ca am pierdut.
R.B.: Ca sa incheiem cu Bendeac, daca v-ati trezi ca-si cere scuze, ce-ati zice?
A.A.: Nu, nu, nu. Nu-l cunosc. Nu ma intereseaza!
R.B.: Nu sunteti dintre cei carora sa le fie frica de moarte.
A.A.: Nu. Am avut cateva incercari in ultimii trei ani. Trei operatii. Tiroida, hernie de disc si tranplantul acesta. Ma duc cu curaj.
R.B.: Si iesiti bine.
A.A.: Conteaza moralul. Si credinta in Dumnezeu.
R.B.: S-a discutat ca ati…
A.A.: Nu doresc sa mai discut. Eu un capitol incheiat!
R.B.: De moarte ziceti ca nu va e frica. De ce va e frica?
A.A.: De Dumnezeu! Si uneori de mine.
R.B.: Adica?
A.A.: Sa stii ca dincolo de aerul meu bonom, de om cumsecade, am rabufniri. Revolte. Pe care le stapanesc.
R.B.: Sper ca pline de umor!
A.A.: Nu. Artistii, in viata particulara, nu sunt oameni veseli. Daca sunt considerat parte a artistilor de comedie, confirm! Nu ca sunt trist. Dar sunt un om ca toti oamenii.
R.B.: Maestrul Arsinel!
A.A.: S-au obisnuit oamenii sa atribuie o titulatura pentru a face distinctii intre gradele pe care ni le da publicul. Eu prefer o alta. Imi place mai mult “un actor popular”. In sensul asta am fost si premiat prin sondaje. M-a bucurat mai mult titlul pe care l-am luat la “10 pentru Romania” decat daca iau o cruce de la Cotroceni.
R.B.: Cu totii avem crucea noastra la Cotroceni!
A.A.: Se dau cruci d-astea. Distinctii. Adica am primit si de acolo.
R.B.: Vi s-a parut vreodata ca sunteti supraestimat?
A.A.: Da. Dintotdeauna. Pentru mine a fost o surpriza cand am fost nominalizat printre cei mai mari artisti din Romania. Niciodata n-am facut un scop din a ajunge acolo. Intotdeauna gandul care a vehiculat in ambitiile mele a fost sa-mi fac datoria fata de spectator. Si sa nu fiu ridicol.
R.B.: Si sa traiti bine…
A.A.: Asta cu traitul bine nu m-a parasit o clipa. Am muncit de mi-au sarit ochii. Era o perioada cand castigam trei lefuri pe luna cantand in trei baruri pe noapte. Am muncit intruna. Plecam dimineata la 9. Ajungeam a doua zi la 4 dimineata.
R.B.: N-ati obosit?
A.A.: Niciodata! Faptul ca stiam ca am cu ce sa-mi intretin familia. Faptul ca pot sa ma apropii de unele beneficii ale vietii. Asta m-a facut sa am energie si forta.
R.B.: Citeam ca sunteti cam cel mai bogat actor roman.
A.A.: Nu! Cel mai bogat director. Asa s-a scris. Ca sa abata atentia de la miliardari.
R.B.: Ziceau de case…
A.A.: Nu s-au intrebat niciodata cum am facut casele astea. Din ce sunt facute. Daca sunt din beton armat. Din caramida. Sau sunt facute din lemn? Sau sunt niste cabane?! Iti spun, da bine. Ies la numar. Dincolo de casa batraneasca de la Dolhasca cred ca au bagat si casa de cultura de acolo, care se numeste Alexandru Arsinel.
R.B.: Da’ sincer! Stiti pentru care va invidiez? Pentru casa de la 2 Mai.
A.A.: Aia e casa Stelei Popescu.
R.B.: Eh, e ca si cum ar fi a dumneavostra.
A.A.: Nu, nu. Eu intre timp mi-am facut o casa acolo. Dar p-aia n-o stii. Abia am facut-o.
R.B.: A Stelei Popescu e pe malul marii.
A.A.: Da! Eu sunt mai departe de mare. Dar tot pe partea cu marea! Sa am sanatate sa pot sa merg acolo.
R.B.: Ma intorc de unde am plecat. Nu vi se pare ca toti actorii vechi sunt buni?
A.A.: Stii de ce? Au fost foarte multi buni. Nu toti. Nivelul la care se ducea concurenta era ridicat. Din aceasta rivalitate prieteneasca crestea calitatea. Dincolo de asta, mosteneau o scoala buna. O scoala cu profesori care nu erau doctori.
R.B.: Aveti curajul sa puneti mana pe unul dintre ei? Ca domne, asta era cel mai bun!
A.A.: Da. Pentru mine, si ca partener, si ca profesionist…
R.B.: Doamna Stela!
A.A.: Nu. Vorbeam despre actori. Despre barbati. De departe mi-a placut Gigi Dinica. Am jucat cu el la National. Iar ca actor de comedie, Bibanul (n.r. Dem Radulescu) a fost tatal nostru.
R.B.: Citeam ca aveti 45 de ani de casnicie. Atat s-au calculat.
A.A.: 2008… 40. Suntem in 2000… cat?
R.B.: 2014!
A.A.: Da! 45! Am socotit pentru ca, daca citeste nevasta-mea articolul, iar imi zice ca habar n-am cand m-am casatorit. Ca iar imi e gandul in alta parte…
R.B.: Au fost vreodata multi anii astia?
A.A.: Niciodata. De la incercarea construirii unui camin. De la eforturile pe care le faci, pornind de la nimic, aparand apoi copiii, vazand intamplarile astea prin care te trece viata, nici nu-ti dai seama cand a trecut timpul. Poate doar cand te uiti in oglinda.
R.B.: Poate nici atunci.
A.A.: Te mai obisnuiesti cu ea.
R.B.: M-am enervat o data. Citeam o declaratie a dvs. “Am avut multe admiratoare, chiar daca eram uratel”. Nu fiti modest!
A.A.: Am suferit mult din cauza asta.
R.B.: Nu v-as trece pe lista asta…
A.A.: Cred ca ai dreptate!
R.B.: Toti si-ar fi dorit s-o fi luat de nevasta pe Stela Popescu.
A.A.: A trebuit de multe ori sa infirmam.
R.B.: Era maritata cand ati cunoscut-o?
A.A.: Sigur ca da!
R.B.: Dar daca n-ati fi fost nici dumneavoastra insurat, nici dansa maritata?
A.A.: Nu stiu. Vrei sa-ti spun ceva? Intr-un cuplu care se dezvolta pe scena e bine sa nu existe alt gen de relatii.
R.B.: Ar fi incurcat…
A.A.: S-ar fi putut sa se si incurce.
R.B.: Sotia dumneavostra nu prea a dat interviuri. Dar citeam o declaratie data pe tema asta.
A.A.: Au prins-o printr-o metoda urata. Au filmat-o cu camera ascunsa. Ea era in poarta casei. Si a raspuns corect. Nu stia c-o sa apara. A deranjat-o ca au vanat-o. Noi am fost prieteni de familie cu Stela Popescu si sotul ei. Asa se face ca prima casa pe care am cumparat-o, era o casa luata la rosu, pe malul lacului Buftea. Era prin 1982. Nu prea aveai voie sa ai proprietati. M-am interesat eu acolo si primarul din Crevedia a zis: ”Puteti, domnul Arsinel. A luat si Ernest Maftei. Are si Stela. Si Banica e aici. Ar fi bine sa veniti si dumneavoastra”. Am luat-o si, in timp, am aranjat-o. Asta nu inseamna ca n-am primit reclamatii. Dar n-aveau ce sa-mi faca. Eu castigam bani, colaboram pe la diferite case de cultura. Faceam filme. Acopereau suma cu care o cumparasem.
R.B.: Ultima intrebare. N-ati imbatranit?
A.A.: Cateodata simt ca am facut niste pasi spre varsta pe care o am. Si cateodata ma mir de mine. Ca nu ma simt acolo. Nu-mi dau seama ca pe 4 iunie implinesc 76 de ani.
