*In ultimele ore de viata ale maestrului, casa i-a fost vegheata de un “mesager” aparut ca prin minune
Batrânii spun ca, atunci când se pogoara pe pamânt, Duhul Sfânt ia forma unui porumbel*
„Azi, la ora 7.15, inima maestrulului a incetat sa bata si nu a mai dorit sa porneasca. Maestrul a plecat dintre noi”, anunta, ieri, doctorul Serban Bradisteanu, moartea poetului Adrian Paunescu. Incet, incet, pe strada Dionisie Lupu din Bucuresti, oameni de toate vârstele au inceput sa se perinde prin fata casei maestrului, pentru un ultim omagiu.
Dintr-o fereastra a casei, o porumbita alba a lovit aerul de câteva ori cu aripile si s-a facut nevazuta in vazduh. Pentru o clipa, cei câtiva bucuresteni veniti cu flori si lumânari au ramas cu privirile agatate de cer, incercând sa priceapa ce s-a intâmplat. „Dumnezeu sa-i ierte pacatele!”, a rostit, in soapta, Florentina Draghici, in timp ce, cu un colt al broboadei, isi stergea ochii de lacrimi. Femeia, trecuta de 53 de ani, a trait toata viata ei pe aceeasi strada. Ii cunoaste povestile si destinele celor care au traversat-o. Cu doua zile inainte de moartea lui Adrian Paunescu, femeia a vazut porumbita alba din geamul casei politicianului si atunci a avut o tresarire. „A venit, asa, de niciunde si s-a asezat pe marginea ferestrei. Atunci am tresarit, fara sa-mi dau seama de ce. Pâna azi, pasarea nu s-a miscat de acolo niciun milimetru si acum, dintr-o data, si-a luat zborul. Stiti cum se spune ca, atunci când se pogoara pe pamânt, Duhul Sfânt ia forma asta de porumbel. Eu nu stiu ce sa mai spun, dar e mare minune”, marturiseste Florentina, incercând sa-si ascunda emotia. Femeie cu frica de Dumnezeu, vecina poetului mai povesteste ca joi a avut o alta revelatie care a indreptatit-o sa creada ca Adrian Paunescu se va stinge pe patul de spital. „Eu eram prin piata, dupa cumparaturi. La un moment dat, o vad pe fosta nevasta a actorului Adrian Pintea, nu stiu cum ii zice, fata aia cu puteri paranormale. Era imbracata in negru si avea un buchet mare de flori in mâna. Cred ca mergea la mormântul barbatului ei. In acel moment, eu care sufar de o boala complicata de oase, din cauza careia am dureri permanente, am simtit ca m-am facut bine si sunt un om sanatos. Si mi-am amintit de porumbita. Am stiut ca domnul Paunescu va muri si ca pasarea aia e un fel de mesager”, mai spune Florentina Draghici. Din când in când, câte un necunoscut se apropie de femeie si intra in vorba cu ea, intrebând-o de viata poetului, care i-a fost vecin 30 de ani. „A fost om bun, in ciuda rautatilor pe care le-am auzit despre el. Toata familia lui era deosebita. Dadeau primii binete, atunci când te intâlneai cu ei si asta e semn de mare omenie. Inainte de ’89 la poarta dumnealui era coada ca la Alimentara. Venea care de pe unde, ba pentru o butelie de gaz, ba dupa vreo autorizatie sau vorba buna la cineva de „sus”. Nu era om sa nu plece multumit de la el. Au fost si unii care spuneau ca e un fel de tiran, dar eu nu l-am cunoscut asa si nu pot sa spun asta. Pentru mine a fost un mare om”, le povesteste celor curiosi, Florentina.
*De la morga, la Uniunea Scriitorilor*
Dupa deces, trupul poetului Adrian Paunescu a fost depus la morga spitalului Floreasca. Imediat dupa prânz, sicriul a ajuns in sediul Uniunii Scriitorilor, unde va ramâne pâna duminca. Potrivit lui Sorin Oprescu, Primarul General al Capitalei, Adrian Paunescu va fi inmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.
Adrian Paunescu va fi inmormântat duminica in Cimitirul Bellu, pe Aleea Scriitorilor.
*Si-a scris testamentul acum 25 de ani…*
Cuvintele din urma
A mai ramas un fir asa subtire,
Ca nici sa ma agat de el nu pot,
Ce pot sa va mai spun, la despartire,
Decât sa va salut, si-atâta tot?
Otrava-mi urca-n degete si-n glezne,
Ma simt mai bine astazi ca oricând
Si chiar si testamentul mi-e mai lesne
Decât mi-au fost scrisorile de rând.
Nu cer nici daune si nici vendeta,
Desigur ca un pic ma mai si tem,
Iar trupul meu, nevolnicul, regreta,
Dar mor dintr-o eroare de sistem.
Nu-i nimeni vinovat, pâna la urma,
Nu-s vinovati nici cei ce m-au ucis,
O dogma a intrat adânc in turma
Si falsul ei ne urmareste-n vis.
Si nici nu fac reprosuri nimanuia,
Nu-s vinovati nici nesatuii duri,
Le spun, la despartire, „Aleluia”
Si-i las sa se intoarca in paduri.
Cei ce-au suflat in mine, sa ma stinga,
Nu pot intra-n posteritatea mea,
Ii las marunti, sub ultima lozinca,
Si ma intorc cu spatele la ea.
Nu-mi trebuie proces de razbunare,
Ei m-au ucis ca n-au putut mai mult
Si, totusi, crima asta nu ma doare,
Pe cât mi-e dor de-al luptelor tumult.
Mi-e dor sa fiu in epoca de garda,
Sa cad in brânci de munca si de chin
Si talpile picioarelor sa-mi arda,
Când catre pat abia mai pot sa vin.
Acestui testament, ce va ramâne,
Ii trebuie un adevar curat:
Ca eu, pe omul patriei române,
In tot ce am facut, nu l-am uitat.
N-am fost perfect, aproape dimpotriva,
Mai imperfect decât parbrizul spart,
Dar n-am intrat cu nimeni in deriva,
De la comotii, pâna la infarct.
N-am fost betiv si, poate, de aceea,
Betivii toti au zis ca sunt betiv,
Dar mi-au placut ideea si femeia,
Pe ele le-am trait definitiv.
Am patimit destul la mine-n tara
Si, totusi, am avut si mult noroc,
Ca mi-a placut aproape sa ma doara
Nedreptul chin al fiecarui loc.
N-am fost sarac, dar am iubit saracii
Si-am fost cu ei, atunci când le-a fost greu,
Si, pe pamântul sfânt al vechii Dacii,
Am mai crezut in noi si-n Dumnezeu.
Am cunoscut problemele cumplite
Cu care tara mea s-a confruntat
Si, cauzas bolnavei ei ursite,
N-am fost nici rege, nici aristocrat.
Dac-am produs cu inima cultura,
Nu-s vinovat de toata, intr-adins,
Ca, totusi, partea artei cea mai pura
Din focul erei mele s-a aprins.
In rest, ar fi atât de bune toate,
Dar mi s-a-mbolnavit intregul gând,
Simtind maimuta cum in usa-mi bate,
Un cap de jertfa, capul meu cerând.
Dar va-nselati, hiene nesatule!
De-ar fi sa calc cu goale talpi prin iad,
In mâna sumbrei voastre caraule
Nu pot sa cad. Si nici nu vreau sa cad.
Mai bine mor voit printre ruine
Si nu acuz pe nimeni de nimic,
Declar aici ca raul e in mine
Si nici nu am puterea sa-l explic.
Minciuna, suspiciunea ma omoara
Si multele atacuri dusmanesti,
Ramâi cu bine si ai grija, tara,
Sa-i birui si sa supravietuiesti.
Iar tu, baiatul meu, prea tânar inca,
Invata de la mine tot ce-ti spun,
Simtirea ta nu fie prea adânca
Si tu sa nu fii niciodata bun.
Ca lama de cutit pastreaza-ti firea
Si mila pentru nimeni sa n-arati,
Sa izgonesti din casa ta iubirea
Si vesnic sa declini singuratati.
Sa-i dai si sorei tale câte-o parte
Din tot ce-ti las cu ultimul cuvânt,
Acum, când trebuie sa plec in moarte,
Acum, când, vai, atât de singur sunt.
Si, tuturor, suprema rugaminte
A unui muribund nefericit,
Sa nu atinga fapte sau cuvinte
Fragila floare ce o am iubit.
Eu plec, dar vom ramâne impreuna,
Va voi veghea si va voi si ierta,
Adio tuturor si noapte buna
Si va astept pe toti in noaptea mea.
Mihai Pietreanu
