Seara fierbinte, autobuz carind spre casa oameni molesiti si incruntati. Pe cele patru locuri din spate se labarteaza un individ oaches, care si-a urcat pe locurile din fata lui picioarele incaltate in adidasi murdari. Asculta visator oracaitul manelelor ce razbat din telefonul ultimul racnet. Probabil, ciordit. Linga usa s-a asezat o dama bine, proprietareasa unei voci capabile sa acopere manelele. Evident, isi omoara si ea plictiseala cu ajutorul celularului: “Ce?… Nu te-aud ca am semnalu’ slab!….Ce zici? V-ati ciondanit iar? De ce?… Si nu i-ai dat o tigaie peste ochi? Da? Si ce-a zis? Vorbeste mai tare ca nu te-aud… Nu i-a placut tocanita? Era sleita? Al naibii mitocan…” Ostenita de-atita racneala, femeia isi infrineaza curiozitatea si inchide telefonul. Intre timp, a coborit manelistul si, in sfirsit, in autobuz s-a facut liniste. Se mai aude doar clantanitul evantaiului din mina unei mamai infierbintate. Dar acalmia nu tine mult, un lalait voios face tandari linistea aproximativa: “Palalala – mbulalula – lalapalili”. Intorc privirea in directia “cintaretului”, incercind sa ghicesc limba in care lalaie. E asiatic. Japonez nu e. Nici chinez. O fi thailandez? Sau filipinez? In orice caz, palalilulaie frenetic, presarindu-si alocutiunea cu chicoteli bucuroase. E clar, afacerile ii merg struna. In sfirsit, am vazut in autobuz un om bine dispus…
G.H.
