Toată lumea din industria de apărare vrea o felie din planul militar „Cupola de Aur” al lui Trump Lasere în spațiu, „tije de la Dumnezeu” (așa a luat naștere Proiectul Thor: ideea „tijelor de la Dumnezeu” era un mănunchi de tije de tungsten de mărimea unui stâlp de telefon -6 metri lungime, 30 de centimetri în diametru- aruncate de pe orbită, atingând o viteză de până la zece ori mai mare decât viteza sunetului; tija în sine ar pătrunde sute de metri în Pământ, distrugând orice potențiale buncăre întărite sau locuri subterane secrete, mai mult decât atât, atunci când tija ar lovi, explozia ar fi de magnitudine egală cu cea a unei arme nucleare care penetrează solul – dar fără căderi radioactive) și un număr imens de sateliți sunt discutate pentru scutul antirachetă propus Sateliții echipați cu lasere, capabili să distrugă rachetele, au fost mult timp subiect de science fiction. Președintele Trump le cere contractorilor din domeniul apărării să transforme ideea în realitate.

Trump dorește să creeze un sistem de apărare pe care îl numește Domul de Aur pentru America. Este conceput ca un sistem de tehnologie spațială și terestră de ultimă generație, cu scopul de a apăra SUA împotriva potențialelor atacuri și amenințărilor cu rachete de înaltă tehnologie. Inspirându-se de Domul de Fier al Israelului, oficialii din domeniul apărării doresc ca scutul propus să se întindă de la o mare la alta și de la suprafața Pământului până în spațiu. Fiecare din producătorii de echipamente și arme aerospațiale se luptă deja să obțină o felie din program. Unii contractori aleg să liciteze pentru elemente ale Golden Dome ca grup, în loc de individual. Spre exemplu este o echipă implică SpaceX, Palantir Technologies și Anduril Industries. Președintele Trump spune că ambițiosul său proiect de apărare antirachetă „Golden Dome” va costa 175 de miliarde de dolari și va fi gata în doar trei ani, dar experții au spus că aceste proiecții de costuri și calendar sunt nerealiste. Proiectul va implica „tehnologii de generație următoare pe uscat, mare și spațiu, inclusiv senzori și interceptori spațiali”, a declarat Trump marți 21 mai 2025 într-un discurs televizat de la Casa Albă. Pentagonul nu a publicat multe detalii despre Domul de Aur, inclusiv costul său potențial. Republicanii din Congres au propus alocarea a 25 de miliarde de dolari din bugetul acestui an pentru proiect.

Casa Albă a anunțat vineri 16 mai 2025 că dorește să facă o plată inițială pentru programul Golden Dome într-un viitor plan de cheltuieli. Oficialii militari spun că vor să acționeze rapid pentru a avansa programul, iar o agenție implicată a declarat că dorește o primă rundă de tehnologii pentru ca acesta să fie demonstrat sau livrat până la sfârșitul anului viitor. Proiectul Golden Dome for America al lui Trump își propune să utilizeze eforturile existente de apărare antirachetă și activele viitoare din spațiu pentru a încerca să protejeze SUA de potențiale atacuri cu rachete. Cel mai recent concept cunoscut pentru Golden Dome combină diverse sisteme existente – interceptori de rachete terestre Patriot și THAAD, rachete Standard lansate de pe nave – Racheta RIM-161 Standard Missile 3 (SM-3) este o rachetă sol-aer cu bază navală, utilizată de Marina Statelor Unite pentru interceptarea rachetelor balistice, ca parte a sistemului de apărare antirachetă balistică Aegis) – precum și o constelație extinsă de sateliți purtători de senzori și noi arme spațiale.

Dezvoltarea Golden Dome va fi dificilă, necesitând companiilor și oficialilor din domeniul apărării să rezolve provocări inginerești și logistice dificile. Unii oficiali actuali și foști ai Pentagonului au comparat scutul antirachetă cu Proiectul Manhattan și programul Apollo al NASA, două dintre cele mai complexe și costisitoare proiecte ale guvernului. Proiectul de mare anvergură îi determină pe toți, de la contractori de apărare cu experiență, precum L3Harris Technologies, până la startup-uri, inclusiv producătorul de sateliți Apex, să laude ceea ce pot aduce. Sunt pregătite peste 100 de noi tehnologii pentru acest proiect. Părți din Golden Dome amintesc de eforturile fostului președinte Ronald Reagan de a desfășura lasere de apărare antirachetă pe orbită, un efort împiedicat de obstacole tehnice. Conceptul a fost inițial elaborat spre sfârșitul Războiului Rece, dar a fost în cele din urmă abandonat de administrația Reagan din cauza complexității sale tehnologice și a costurilor exorbitante. În deceniile premergătoare primului mandat al președintelui american Ronald Reagan, Statele Unite și fosta Uniune Sovietică au menținut pacea, în esență, garantând că se vor șterge reciproc de pe fața planetei dacă oricare dintre țări ar lansa un atac nuclear.

Factorii de decizie politică au numit această abordare doctrina distrugerii reciproce asigurate (MAD), iar deși Reagan a recunoscut rapid eficacitatea sa aparentă, a considerat-o dezagreabilă atât din punct de vedere moral, cât și politic. În martie 1983, Reagan a anunțat o nouă tactică: a juca în defensivă. Reagan și-a imaginat un sistem de apărare cuprinzător, capabil să distrugă flota de  rachete balistice intercontinentale (ICBM) a Uniunii Sovietice cu mult înainte ca acestea să poată trece rapid de la un continent la altul și să-și atingă țintele americane. Un astfel de sistem ar neutraliza cea mai mare amenințare a Uniunii Sovietice la adresa Statelor Unite și ar răsturna doctrina MAD. În mod previzibil, sovieticii nu au fost mulțumiți, dar planul lui Reagan a avut și mulți detractori pe plan intern. Regan a avut reacții negative de la Congres și de la presă. Ca răspuns la reacțiile negative, administrația Reagan a încurajat, cu mai puțin succes, presa să adopte numele oficial al programului, Inițiativa Strategică de Apărare (SDI), amintind în același timp publicului că dezvoltarea sistemului de apărare ar putea dura ani, chiar decenii. Reagan a insistat, de asemenea, că, dacă ar exista o apărare de succes împotriva armelor nucleare, nu ar fi nevoie de arme nucleare. La urma urmei, de ce să se irosească bani construind și întreținând un munte de rachete dacă acestea ar fi distruse abia în minutul în care ar fi lansate? În cele din urmă însă, SDI nu a putut scăpa de munții de critici venite din partea Washingtonului, a aliaților SUA și a Uniunii Sovietice.

Aceste critici, împreună cu incredibilele obstacole tehnice implicite în dezvoltarea unui sistem de apărare nucleară funcțional, accesibil și fiabil, i-au ținut pe toți să se întrebe dacă SDI era o risipă uriașă de bani sau, și mai rău, un program periculos capabil să escaladeze tensiunile și să incite la război. În 2021, China i-a uimit pe oficialii de la Washington testând o rachetă hipersonică care a zburat cu cel puțin 20 de ori viteza sunetului în timpul demonstrației. Capacitățile Coreei de Nord în materie de arme nucleare continuă să se îmbunătățească în fiecare an, în ciuda încercărilor repetate ale SUA și ale țărilor internaționale de a le zădărnici dezvoltarea. Cursa actuală a început după ce Trump a semnat în ianuarie un ordin executiv care solicita proiectul. În februarie, reprezentanți ai 13 divizii ale Pentagonului și peste 180 de companii au discutat despre proiect într-un cadru secret în Huntsville, Alabama, la un eveniment găzduit de Agenția de Apărare Antirachetă. SUA are deja mai multe sisteme de apărare antirachetă implementate care se bazează pe o gamă largă de radare, senzori, vehicule și arme. Acestea implică totul, de la sisteme mobile la sol și nave ale Marinei până la sateliți care oferă avertizări timpurii despre lansările de rachete adverse. Domul de Aur al lui Trump ar uni multe dintre aceste sisteme și ar implementa ceea ce ordinul executiv numește „interceptori spațiali”, sau dispozitive capabile să distrugă rachete ostile la scurt timp după lansare. THAAD este un sistem mobil cu interceptori concepuți pentru a distruge rachete balistice în faza finală de zbor. O opțiune pentru interceptori: laserele. Studiate de Pentagon timp de ani de zile, aceste dispozitive folosesc fascicule focalizate de energie pentru a perturba sau distruge ținte. O altă posibilitate ar putea fi proiectilele dense, solide, adesea numite „tije de la Dumnezeu” care… ar sfâșia armele inamice. Plasarea de interceptori spațiali capabili să distrugă un baraj de rachete ostile la scurt timp după lansare promite să fie unul dintre cele mai dificile elemente de dezvoltat ale proiectului, au declarat oficiali și directori din domeniul apărării. Alte tehnologii care ar putea fi utilizate pe orbită pentru Golden Dome, inclusiv laserele, sunt încă la început de drum.

Vorbind despre scut anti rachetă să ne aducem aminte și de sovietici ca să înțelegem când au pornit aceștia construcția de sisteme antirachetă și de ce astăzi se concentrează pe construcția de sateliți ucigași. Pe  17 mai 2024, Kosmos 2576 a decolat de la Plesetsk, un satelit militar a cărui orbită sugera că era prototipul unui nou dispozitiv antisatelit. Deocamdată, fără o încărcătură nucleară. După ce Reagan a anunțat inițiativa „Războiul Stelelor”, Uniunea Sovietică s-a grăbit să răspundă. Polyus-Skif a fost acel răspuns. În loc să construiască o rețea masivă de arme capabile să distrugă flota ICBM a Statelor Unite, sovieticii au decis să se concentreze pe construirea unei arme capabile să distrugă sistemul de apărare antirachetă al Statelor Unite. Folosind această abordare, țara nu ar fi fost forțată să-și epuizeze resursele deja în scădere pentru a-și dezvolta propriul scut antirachetă, rămânând în același timp o amenințare pentru Statele Unite. În cele din urmă, însă, apărarea antirachetă a sovieticilor nu a fost niciodată implementată. Nava spațială era cunoscută sub numele de Polyus-Skif. „Polyus” înseamnă în rusă „pol”, adică polul nord. „Skif” se referea la sciți, un trib antic de războinici din Asia Centrală – și echivalentul european al cuvântului „barbar”. Moscova a început să lucreze la arme spațiale cu mult înainte ca Reagan să accelereze programul american cu discursul său din 23 martie 1983 despre Războiul Stelelor. „[Sovieticii] au finanțat două studii masive de cercetare și dezvoltare la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980 pentru a explora cum să contracareze ideile imaginare americane de apărare antirachetă”, spune el.

Au apărut două concepte: Skif – un „tun” laser pe orbită – și o altă armă cunoscută sub numele de Kaskad (Cascadă), concepută pentru a distruge sateliții unui inamic cu rachete lansate de o altă navă aflată pe orbită. Deși unele detalii despre aceste programe au ieșit la iveală la mijlocul anilor 1990, abia acum câțiva ani, a devenit cunoscută întreaga amploare a planurilor pentru arme spațiale, chiar și în Rusia. Lucrările de proiectare au început în anii 1970, la scurt timp după simbolica „strângere de mână în spațiu” Apollo-Soiuz dintre astronauții NASA și cosmonauții sovietici. Faimoasa organizație Energia, care construise nava spațială Soiuz, precum și gigantica rachetă lunară N-1, un program care între 1969 și 1972 a suferit patru explozii, a început să studieze atât conceptele Skif, cât și cele Kaskad în 1976. Inițial, planul Energia era să folosească arme spațiale pentru a doborî rachetele balistice intercontinentale americane la începutul zborului, când acestea se mișcau încă relativ încet. Stațiile spațiale Saliut, prima dintre ele lansată în 1971, urmau să servească drept nucleu fie pentru nava spațială Polyus, echipată cu laser, fie pentru nava Kaskad, înarmată cu rachete. Stațiile puteau fi realimentate pe orbită și puteau găzdui doi cosmonauți timp de până la o săptămână. La proiect au lucrat 70 de unități din industria aerospațială sovietică. În 1986, Gorbaciov, care fusese ales secretar general al Partidului Comunist doar de un an, susținea deja reformele economice și birocratice ample care aveau să fie cunoscute sub numele de perestroika, sau restructurare. El și aliații săi guvernamentali erau hotărâți să limiteze ceea ce considerau a fi niveluri ruinoase ale cheltuielilor militare și deveniseră din ce în ce mai opuși versiunii sovietice a Războiului Stelelor. Gorbaciov a recunoscut că planul american era periculos, dar a avertizat că țara sa devenea obsedată de acesta și a început să-i conteste pe consilierii săi: „Poate că nu ar trebui să ne temem atât de mult de SDI”.