De ce ai ochii migdalați? Eu am ochii migdalați? Parcă ai fi de foc. Eu sunt de foc? Ne îndepărtăm de oraș tot vorbind de una, de alta. Dar ai ochii migdalați. Am ochi migdalați. Și uite că trece o rachetă. Și racheta cade peste un pâlc de flamingo. Și, ce să vezi? Racheta se face praf și flamingo zboară în cercuri nevătămați. Da, tu, chiar tu parcă ai fi de foc.
Mai vine o rachetă, dinspre Vest, cade peste pâlcul de flamingo și, minune, ce minunat, flamingo zboară în cercuri, nevătămați. Și totuși, tu ai ochii migdalați. Faleza se unduiește sub briza mării și ea are ochii migdalați. Și nici nu-și închide ochii migdalați când suflul exploziilor trece peste noi șuierând amarnic. Dar, hei, oprește-te, mai vine o rachetă. Și încă una. Și încă una. Și rachetele trec peste noi și cad undeva, în față, peste pâlcurile de flamingo care, ce miracol, zburătăcesc prin aer, planând apoi grațios peste capetele noastre. Și acum eu sunt convins că ea are ochii migdalați pentru că așa și trebuie, așa trebuie ca ea să aibă ochi migdalați.
Acum ce să zic, freza mea rebelă flutură în vânt. Suflul exploziile nu a ars-o așa cum mă așteptam. În susul drumului nu mai e nimeni. Numai noi doi și stolul de flamingo care s-au regrupat grațios. Acum, uite, marea și-a despărțit apele și noi trecem dincolo, către arhipelag. Flamingo zboară grațios deasupra noastră și noi ne sărutăm cu foc trecând printre apele mării. Și noi trecem printre apele mării și soarele cade cumva oblic. Să ne îndreptăm către unde? Ea, ștrengărița, se joacă cu mine, râde, soarele se rostogolește către noi din locul unde a căzut cumva oblic.
Acum e momentul să intre în scenă un înger. Un înger intră în scenă. Se oprește în dreptul nostru. N-ați văzut cumva un stol de flamingo, ne întreabă îngerul. Am văzut noi niște pâlcuri, umblau niște unii cu niște rachete după ei. Aha, spune îngerul rotindu-și ochișorii cei rotați. Mari și migdalați. Și încotro s-au zburătăcit, oare, acești flamingo atât de frumoși? Dar cum de i-a văzut domnul înger că sunt atât de frumoși tocmai de acolo din cer? Uite, ăsta e un mister indescifrabil. Așa, o vreme, mergem umăr la umăr, noi și îngerul. Lucrurile s-au schimbat. Așa zice îngerul. Vremurile s-au schimbat. Așa zicem noi. Vrei o cafea, întreabă ea îngerul. Îngerul nu zice nu, ar bea o cafea. Noi scoatem termosul cu cafea din rucsac. Ne așezăm pe o dună de nisip, privim marea, bem cafea aburindă și plină de arome, cafeaua. Și spuneți că au zburat către Est.
Am zis noi așa? N-am zis. Atunci ați spus că au zburat către Sud! Am zis noi așa? N-am zis. Chicotim de nu mai putem și zicem că n-am zis. Adevărul e că n-am zis. Dar am fi putut să spunem așa și pe dincolo, ca să vezi. Îngerul are aripi moi, lasă o dâră abia întrezărită pe nisip. Urmele lui se evaporă cât ai zice pește. Ce-i drept, uite că iese un pește din mare și ne întreabă de sănătate. Ne dăm binețe în limba lui peștească. Îngerul se cam ia cu mâinile de cap, fâlfâie din aripi, asta ne trebuia, să ne prostim cu un pește în limba lui peștească. Peștele întreabă și el despre flamingo, are tot dreptul să întrebe, moare de frică să nu fie înghițit cumva de un flamingo grațios. Uite însă că a scăpat, rachetele s-au pierdut încolo și-ncoace iar stolul de flamingo a zburat grațios cine știe către unde. Bine c-au zburat că pregătisem o capcană să-i vânez, zice peștele arogant și berbant, îngerul pufnește în râs. Acum ce să zicem, lăsăm peștele cel arogant în plata Domnului și plecăm care încotro, îngerul în treaba lui, noi în treaba noastră.
Când, mai încolo, ce să vezi?! O ceată de vânători cam bosumflați, cu pușcoacele bine lustruite, nepușcate, dar deloc nepușcate. Unde-s dracii de flamingo, se răstesc ei la noi de parcă noi doi ar trebui să avem habar unde-s dracii de flamingo. Nu-s. Așa că vânătorii, cărel-poteca, se dizolvă către apus, nu-i mai vedem. De ce ai ochii migdalați? Eu am ochii migdalați? Parcă ai fi de foc. Eu sunt de foc? Eu întreb. Păi tu întrebi. Și tu trebuie să răspunzi. Dar ea nu răspunde pentru că tocmai dăm peste o rachetă neexplodată care, nici ea, n-a reușit să răpună astăzi vreun flamingo. Racheta stă așa, obeză, cu nasu-n nisip, abia dacă mai respiră. Bună ziua, rachetă. Bună ziua, mârâie racheta, zgâindu-se pieziș la noi. Dracii de flamingo mi-au făcut bucata, zice racheta foarte supărată, mi-au bulversat capul de ghidaj, uită-te la mine cum am luat-o razna. Adevărul că racheta asta ca și suratele ei, a luat-o razna rău de tot. Dar ce ne pasă nou?!
De ce ai ochii migdalați? Eu am ochii migdalați? Parcă ai fi de foc. Eu sunt de foc? Racheta mai strigă nu știu ce după noi, obeză și bosumflată, dar ce ne pasă nouă? Mergem mai departe, trecem de dunele de nisip unde sunt mai multe rachete căzute-n nas, care stau așa căzute-n nas și se plâng, uită-te la ele cum se mai plâng. Trecem printre ele, lasă-le, strig eu la tine, te iau de mână, hai, strig, hai mai repede, alergăm de nebuni, uită-te la noi cum alergăm de nebuni, alergăm, ce mai alergăm, trecem de dune, trecem de mare, tot mai sus, ne ridicăm în văzduh, dăm din aripi cu putere, ne rotim pe deasupra mării și îngerul, ah îngerul, dând cu ochii de noi, izbucnește în plâns fericit și strigă, strigă de mama focului arătând cu degetul spre noi, flamingo, flamingo, flamingo!