Eu când vă zic să nu mai citiți toate prostiile astea pe care le scriu în joacă voi nu mă luați înserios, măi să fie. Nu mai komentați nasol scrierile astea ale mele că le scriu în joacă, așa că să ard gazu’ prin Realitatea Virtuală draga de ea, ce rost are să vă înverșunați? Dar, vai, o să ne vină și nouă apa la moară și am pornit la revoluție, na.
Căci, nu-i așa, noi, românii, avem o meteahnă ciudată şi periculoasă. Ne dedulcim vorbind despre conducătorii lumii din toate timpurile, fie ca despre nişte eroi providenţiali, fie ca despre nişte satrapi perverşi. Îi preaslăvim pe unii după interes, pentru ca mai apoi, peste un timp, să-i înjurăm cu vârf şi îndesat. Îi belim pe alţii după vremuri, dacă nu ne-au făcut un ce interes. Când nu ne mai place cum stăm, aducem conducători de pe alte meleaguri punându-i în capul trebii.
Dar, ne vei vedea iar, după vremuri, mai apoi, hăcuindu-i şi mişelindu-i. Ne imaginăm tot felul de fantasme despre conducătorii noştri după ce nu mai sunt, asta dându-ne nouă apă la moară pentru sinele nostru mic şi bicisnic. Am impresia că de fapt, noi, oamenii, nu avem un proiect sănătos în istorie şi că vremelnicia conducătorilor este un fel de pacoste a sinelui nostru. Un fel de ticăloşie a noastră încastrată în sufletul nostru comun nu ne dă voie, nu ne lasă libertatea de a avea un raport sănătos cu ideea de a fi conduşi. Noi, oamenii, ne facem că ne-ar conduce careva, oricare ar fi acela, domnitor, monarh, general, preşedinte, secretar general, împărat, mareșal, procuror, primar.
Când conducătorul pune piciorul în prag, ne gudurăm într-o umilinţă nesănătoasă şi grotescă pe care o credem jertfă. Ce e mai straniu, este lipsa noastră de creativitate în această direcţie. Odată ce l-am pus pe unul să ne conducă, îl lăsăm să-şi facă mendrele şi ne plângem de milă iar dacă acela devine nevolnic, mai ales bătrân şi senil, abia atunci şi numai atunci, ne arătăm vitejii lui peşte prăjit şi-i dăm la moacă într-un fel sau altul. Dar să vezi tu comedie și alta nu! Pe la șase seara, Vasile al Eufrosinei se jură că n-o să iasă cumva în larg.
La nouă şi un sfert, Ion al lui Moraru se duce să bea un păhărel cu Petre al lui Ochenatu la Mistreţul de argint. Toader al lui Cocârț bate cu pumnul în tejghea şi vorbeşte în gura mare şi nu-1 crede pe Vasile al Eufrosinei că împarte apele mării când porneşte în larg. Nici Traian al lui Vascan nu-1 crede pe bravul Petre al lui Ochenatu pe cuvânt. Bebe al lui Răducanu cântă la saxofon. Are numărul lui în fiecare zi la Mistreţul de argint. Mesenii se îngrămădesc să-l vadă. Îi aruncă părăluţe verzulii la picioare. Saxofonistul le strânge cu grijă şi le bagă în sutienul unei chelnerițe.
Când sfârşeşte de cântat, îşi ia haina de blană şi o porneşte hai-hui pe străzi. Cel mai mult îi place să meargă în port să privească ore în şir corăbiile lungi. Dorul depărtărilor îl ţintuieşte printre sacii cu cafea şi scorţişoară. Hamalii, îndrăciţi se iau de el. Marinarii îl fluieră. Uneori, contabilul de Sachet & Sachet îi aduce portocale. Stau amândoi, umăr lângă şi privesc corăbiile lungi cum se leagănă la ancoră. Căpitanii urmăresc văzduhul cu luneta modelând continente imaginare. Albatroşii trec pe deasupra lor ţipând. Trece și un toboşar, trec o mulţime de fete de pension, trece un artilerist.
Cândva l-am văzut pe regele Carol I, cel mai iubit dintre pământeni, plimbându-se gânditor printre butoaiele cu bere aduse din Olanda. Majestatea sa era adâncită în gânduri despre viitorul patriei noastre. Nici n-am îndrăznit să-1 tulbur. Un fochist de pe Rechinul turbat mi-a spus că am avut vedenii. Chiar mi-a tras în nas un pumn de-am văzut stele verzi. Nu m-am dus la medicul legist, hotărât să-mi fac dreptate singur.
Dar supărarea mi-a trecut şi, dacă ţin minte bine, prin toamnă m-am dus şi eu cu corăbiile lungi să prindem cai de mare dincolo de Cercul Polar. În anul ăla PSD-ul a fuzionat cu PNL-ul și s-au schimbat polii magnetici.