Coffee break/pauză de cafea

Angela Merkel a fost liderul incontestabil al continentului. Plecarea lui Merkel a generat un vid de putere nu numai în Germania unde la putere a venit ”coaliția semafor” (3 partide). Succesorul ei, cancelarul german, Olaf Scholz, nu și-a asumat în aceeași măsură atribuțiuni de lider al Occidentului deși la recenta întâlnire din 14 decembrie de la Bruxelles, la summitul liderilor din UE, a ”spart gheața”. El l-a scos pe Primul-ministru Orban din sală la o…cafea. Ideea lui Scholz a permis celor 26 de lideri din UE rămași în sală să aprobe drumul Ucrainei către aderare cu unanimitatea necesară – despre care regulile UE spun că este îndeplinită și dacă un lider este absent – în timp ce Orban se poate lăuda că nu a votat în favoarea Kievului. Strategia remarcabilă a lui Scholz, a stârnit rumoare la Bruxelles.

Performanța cancelarului pe scena europeană, până acum, de când a fost numit în 2021 a fost o dezamăgire, criticii constatând lipsa lui de abilități tactice de negociere și comunicare în comparație cu fostul cancelar Angela Merkel. Atunci politicienii și-au întors capul  spre Macron ca urmaș a lui Merkel. Nici el nu s-a ridicat la nivelul cerut. Macron se confruntă cu o situație politică din ce în ce mai grea acasă. Astfel, pe 8 ianuarie l-a demis pe Prim-ministrul în speranța unei reporniri cu un altul. Fără o conducere clară, cine contează în aceste zile în Europa depinde de ce este în joc. De apărarea și securitatea Europei, cu două conflicte la graniță Ucraina și Orientul Mijlociu, cine se ocupă? Iniția Occidentul a crezut că Germania va prelua ”volanul mașinii” europene. Dar Germania era prea legată de gazul rusesc iar armata era într-o situație greu de imaginat.

Așa că Scholz a declarat necesitatea unei ”Zeitenwende”(punct de cotitură). Atunci au apărut pe scenă statele din est în frunte cu Polonia, cel trei state Baltice, România și Bulgaria  care au clamat pericolul fostului lor stăpân: Rusia. Și nu numai. Sub conducerea Ursulei von der Leyen Comisia Europeană, brațul executiv al UE, a acumulat mai multă putere decât oricând. Aparatul de 32.000 de oameni de la Bruxelles a fost/este o forță de reglementare formidabilă, așa cum au descoperit magnații hi-tech din Silicon Valley de-a lungul anilor. Dar din ce în ce mai mult Comisia a cântărit și în chestiuni de politică și geopolitică. Acum nouă candidați/țări se află în diferite stadii ale discuțiilor. Notabilă este Ucraina, a cărei cauză a fost promovată de Europa Centrală și de Est, în ciuda rezervelor inițiale din partea Franței și Danemarcei. Dacă și când blocul se va extinde la 36 de țări – ceea ce va dura ani, dacă nu decenii – centrul de greutate se va deplasa decisiv spre est.

Alegerile care urmează adună 27 de șefi de guvern care vor sta în jurul mesei Consiliului European și care vor avea ultimul cuvânt cu privire la numirile în cele trei poziții cheie ale Europei (președintele Consiliului, președintele Comisie și ministrul de externe). Ei provin din medii politice diferite. Cei mai importanți vin din Germania, Franța, Italia, Spania și Polonia – două (Germania și Spania) sunt conduse de socialiști, două (Franța și Polonia) de liberali și una (Italia) de extrema dreaptă. Lui Meloni i se alătură în vara Wilders, ceea ce indică o constelație politică mixtă în Europa.

În aceste condiții noi, gruparea parlamentului european de centru-dreapta, Partidul Popular European, condus de europarlamentarul german Manfred Weber, s-a ”încălzit” la ideea cooperării cu conservatorii și reformiștii europeni de extremă dreapta, o grupare care include Frații Italiei și Lege și Justiție din Poloniei. Dar lovitura de grație este dată acum de Președintele Comisie Europene. Un fin politician, Charles Michel, după ce a susținut că a eșuat în calitatea de Prim-ministru al Belgiei a ajuns prin manevre abile între cei trei președinți ai Uniunii. În final mai face una nefăcută: sugerează candidatura potențială a fostului prim-ministru portughez Antonio Costa, al cărui guvern s-a prăbușit sub greutatea unui uriaș scandal de corupție la sfârșitul anului trecut. Nu, nu se va întâmpla așa.

Problema nu este Michel este Orban. Simpatiile pro-ruse ale lui Orban nu sunt nimic nou, dar faptul că a îndrăznit să le dezvăluie atât de deschis acum nu este o coincidență. Probabil calculează că vânturile politice se schimbă în favoarea lui. Plecarea Președintelui Consiliului îl va duce pentru săptămâni în fotoliului de lider pe Prim-ministrul belgian Alexander De Croo. Apoi urmează Orban. Imposibil spun liderii de la Bruxelles!. Scenariu care se judecă acum este următorul: numirea unui președinte al Consiliului care va începe în iulie și nu în noiembrie. Nu va fi interimar. Având în vedere limitele mandatului, asta ar însemna că acesta se va încheia cu câteva luni înainte de transferul oficial al instituțiilor UE data viitoare.

Nu este nicio problemă pentru că oricum după alegeri nu au loc ședințe de Consiliu până în octombrie. Cine se califică/despre care s-a discutat pe săli/holuri/cabinete/cancelarii, la Berlaymont: premierul danez Mette Frederiksen, fostul Prim-ministru suedez Stefan Lofven și fostul șef al BCE și fost Prim-ministru italian Mario Draghi (dar el nu este social-democrat, ceea ce poate fi o pastilă prea mare de înghițit pentru al doilea grup politic ca mărime al UE). Deocamdată eu atâta știu…pe surse. Or mai fi și alții în discuție pentru poziție, nu zic nu(!?). Poate revine Donald Tusk. Ce ziceți? Și un ultim truism: poziția cheie la Bruxelles este Președintele Comisie Europene care… împarte banii UE!