Cine plătește miliarde pentru utopia net zero?

În viziunea utopică a promisiunilor net zero, din 2035 nu vor mai exista mașini noi pe benzină pe șoselele UE, industria americană va funcționa cu hidrogen verde, parcurile eoliene vor vâjâi în Marea Nordului, iar soarele va aduce tuturor africanilor energie la prețuri accesibile.

FMI susține că toate acestea pot fi realizate fără a pune în dificultate finanțele publice. Cooperarea în materie de decarbonizare ar putea asigura atingerea de către țări a obiectivelor de zero net cu un cost economic global de doar 0,5% din PIB-ul global preconizat pentru 2030.

Dar există o piedică. Estimările FMI pornesc de la ipoteza unui acord mondial de stabilire a prețului sau de taxare a carbonului și de redistribuire a veniturilor către statele în curs de dezvoltare, precum și de eliminare a subvențiilor actuale pentru combustibilii fosili. Realitatea arată că încercarea țărilor de a-și decarboniza economiile este foarte departe de astfel de ipoteze.

Mai puțin de un sfert din emisiile globale sunt acoperite în prezent de o taxă sau de un preț al carbonului, în timp ce angajamentele guvernelor față de obiectivele ecologice sunt supuse unor presiuni tot mai mari.

 „Scenariul FMI este dezirabil, dar pur și simplu nu se va întâmpla”, a declarat Jean Pisani-Ferry, profesor la Sciences Po.

Consecința, subliniază Helen Miller, director adjunct al Institutului pentru Studii Fiscale din Marea Britanie, este că, atunci când vine vorba de atingerea nivelului zero net, legislatorii ar putea opta pentru soluții care sunt convenabile din punct de vedere politic, dar mai puțin eficiente din punct de vedere economic.”În cele din urmă, vom atinge zero net într-un mod mult mai costisitor”.

După orice prognoză rezonabilă, amploarea finanțării necesare pentru a atinge nivelul zero net este imensă. În 2021, Agenția Internațională a Energiei a calculat că investițiile anuale ar trebui să crească de la 2 miliarde de dolari la aproape 5 miliarde de dolari, adică 2,5 % din PIB-ul mondial, până în 2030. Ar  totaliza 4,5 mld. dolari în 2050.

Lordul Nicholas Stern, președinte al Institutului Grantham al London School of Economics și fost economist șef al Băncii Mondiale, estimează că este nevoie de 3 miliarde de dolari în plus pe an, ceea ce înseamnă un total de 100 de miliarde de dolari în 30 sau 40 de ani, pentru a stimula energia regenerabilă, a electrifica sistemele de transport, a decarboniza încălzirea și răcirea clădirilor și a promova hidrogenul verde.

„Cerințele de net zero sunt pur și simplu prea mari pentru a veni doar din partea guvernelor – ele trebuie să vină din partea sectorului privat”, susține  Mahmood Pradhan, șeful departamentului de macroeconomie globală de la Institutul Amundi.

Dar guvernele cheltuiesc deja sute de miliarde de euro în stimulente și subvenții pentru întreprinderi și gospodării. Între timp, este posibil ca banii proveniți din taxele pe carbon – în cazul în care acestea reușesc să reducă emisiile – să nu compenseze pierderile de venituri pe care guvernele le primesc prin intermediul taxei pe carburanți.

O mare incertitudine este dacă investițiile ecologice vor înlocui alte investiții care ar fi putut să contribuie mai mult la creșterea productivității – sau dacă acestea vor fi complementare, injectând energie în economiile mature care suferă de o creștere lentă.

Țările care și-au făcut propriile calcule privind costul probabil al tranziției ecologice se așteaptă la un impact mai mare decât cel al FMI.

În general, atingerea obiectivului net zero ar adăuga 25 de puncte procentuale din PIB la datoria publică până în 2040.