Când regulile fiscale creează un compromis politic pervers

Într-un sistem economic rațional, responsabilitatea fiscală ar trebui să meargă mână în mână cu o creștere economică puternică și susținută. Dar nu se întâmplă așa.

Normele fiscale ale UE au făcut ca recesiunile de după criza financiară mondială să fie mai profunde, agravând în mod contraproductiv povara datoriei publice. În SUA, potrivit Financial Times, o convenție de „punctare” a bugetului pe 10 ani poate duce la evaluarea unei politici pornind de la ipoteza că aceasta va fi inversată în al zecelea an.

Bugetul Regatului Unit, prezentat miercurea trecută de Jeremy Hunt, a urmat coregrafia obișnuită bine repetată. Guvernul își trimite planurile de politică către Biroul independent pentru responsabilitate bugetară, care prognozează modul în care finanțele publice rezultate se raportează la un set de reguli fiscale – stabilite chiar de guvern.

Rezultatul devine un instrument politic sub forma „marjei de manevră”: cât de mult mai poate crește împrumutul public fără a depăși o linie care a ajuns să definească limitele responsabilității fiscale.

Toate acestea sunt cazuri în care normele fiscale încurajează o politică economică înșelătoare sau proastă, sau ambele. Ce se poate spune în favoarea lor? Ar putea îndeplini trei funcții importante: menținerea încrederii politicienilor prin expunerea implicațiilor alegerilor lor, încurajarea unei politici fiscale mai bune și raționalizarea procesului prin înlocuirea fricțiunilor politice cu calculele clare.

În practică, încercarea de a impune probitate unor politicieni care sunt deja predispuși să fie necinstiți îi încurajează pur și simplu să se joace cu regulile, mai ales atunci când acestea sunt prost concepute.

În ceea ce privește o politică fiscală mai bună, normele actuale au apărut ca răspuns la o problemă mai veche: creșterea generalizată a datoriei publice în anii 1980, pusă pe seama dorinței politicienilor de a neglija viitoarele generații și de a alimenta economia înainte de alegeri.

În deceniul de stagnare de dinainte de pandemia Covid, problema era mai degrabă aceea că guvernele se temeau prea mult să își stimuleze economiile.

Dar tentațiile prociclice rămân: ministrul de finanțe al Franței explică noile reduceri de cheltuieli spunând că „atunci când câștigi mai puțin, cheltuiești mai puțin” – trecând sub tăcere riscul ca, dacă cheltuiești mai puțin pe lucruri importante, să câștigi mai puțin.

În prezent, riscul unor investiții publice de capital prea mici – în creșterea mai puternică, în tranziția ecologică, digitală și în apărare – este cel puțin la fel de mare ca și cel al unei datorii publice ridicate. Există puține semne că normele fiscale contribuie la evitarea greșelilor.

Poate că încercarea de a depolitiza procesul bugetar a fost întotdeauna greșită, dar, atât guvernul, cât și opoziția trebuie să se gândească la modul în care să rămână de partea corectă a liniei, respectând în același timp oferta politică făcută alegătorilor.

Regulile nu pot face prea multe pentru a repara o politică stricată; și nu există prea mulți politicieni cinstiți care doresc să caute interesul cetățenilor.