Dar cate de-astea nu s-au intamplat a aparea printre noi in ultimii treizeci de ani scursi de la strambarea de paradigma din 90? Prin anii aia de inceput de drum ma minunam ca toate institutele pedagogice de trei ani se dadusera de trei ori peste cap si devenisera universitati.
La Arad, Bacau, Baia Mare, Constanta, Oradea, Pitesti, Sibiu etc. Nu stiu daca tot pe atunci sau mai incoace a aparut una si la Mizil, Midilul lui Nenea Iancu!? Un profesor de toata isprava, care nu a ajuns niciodata ministru dar care le fusese dascal unor prim-ministri si chiar presedinti imi spunea ca e bine. Nu intr-o generatie, dar in doua sau trei se schimba compozitia chimica a orasului respectiv si trece intr-o noua calitate arhitectonic-mentala si sociala. Nu i-as mai da dreptate azi, vazand cumplita decadere intelectuala si morala ce ne da tarcoale si ne pandeste la cotitura Istoriei. Orasele muncitoresti erau mai ambitioase, aveau parcuri, scoli, stadioane, teatre, cinematografe, muzee, chiar si universitati sau sectii ale astora. Nu erau intocmite de Voltaire, Rousseau si de Le Corbusier, dar plecau de la aia, macar la mana a treia sau a patra, precum cladirile cu care ne mandrim de Mic Paris, cOpii si ele, nicio rusine. Ce mare arhitectura au britanicii, copiaza si ei dupa italieni, dar se lauda cu ce au. La noi astea au fost nascute din complex, ca toate gazetele de dupa 90, cu nume furate din interbelic. Nu numai ca gazetele, ci si ca partidele, bulevardele, institutiile, carciumile. Ridicol, Coane Fanica, parol!
Participam la o sedinta oarecare la Premaria oprescana si o tanti anonima sustinea ca scoala populara de arta nu se cheama si populara, ca-i infiintata prin decret regal. Te durea mintea in varful capului! Astia de-acum, teleptualii lui Corega si ai recitatorului Calamitru nu se cred mai presus? Mai presus de baltile statute de plescaie in soarele valah, ca nu au iesire la mare, ci la mic si nu depasesc aliniamentul Ruse sau Debretin. Sunt toti mari si tari aici, in sosul nostru mioritic.De-aia le curg balele dupa recunoastere internationala, dupa nobeluri si euroviziuni de coviltir, ca n-au identitate. De-aia vin indarat sa rupa lanturile la balciul din comuna si sa puna steaguri pe fatada sfatului popular. Sau sa vanda ceaiuri japoneze si matreata legionara.
Colesterolul obrazniciei hulpave i-a indemnat pe toti astia sa ocupe locuri, in loc sa stea pe strapontina. Unul sa fie sef de catedra in locul lui Calinescu, altul director de teatru in locul lui Caragiale insusi, altul sef de revista in locul lui Ibraileanu, altul prefesor in locul lui Iorga, altul procuror in locul lui Kogalniceanu, altul chiar in locul lui Cuza! Asta au reusit sa compromita nevolnicii de diriguitori si, fireste, nu de azi sau de ieri, ci de mai bine de treizeci de ani. Dar nu ma refer, sa fim extrem de bine intelesi, la omonimul meu sau la Nea Milica, fiecare dintre ei democrat in felul lui, ci la Basau, cel care prin hiclenie si schizoidie a introdus marlania, mitocania, vrajba securista, josnicia golaneasca de mahala portuara in societate si s-a napustit cu totul prin nedreptate si umilire asupra neamului nostru. Nu cred sa existe un personaj mai penibil si mai bolnav in toata istoria noastra, multa, putina, cata e ea. Nu numai marionetele care il incon-jurau si-l inconjoara si-i canta in struna sunt de vina, ci el insusi, ca produs al celei mai ticaloase structuri si al celei mai prabusite moral din intreaga noastra societate. Unul a fost activistul de omenie, fricos deseori, nehotarat, capabil de ranchiuni dar incapabil de rautati, tolerant peste limitele ingaduintei chiar cu dusmanii. Altul a fost naivul parasutat si impotmolit in fetidul curs haotic al democratiei dirijate, venit de niciunde, mai precis din generatia ’70 a micilor invartiti de partid si de stat, inconjurat in general de nulitati dar corect si deschis oarecum, totusi cadru didactic, ma rog, in timp ce Basaul a devenit gestionar prin continua indepartare a cate unui coleg care l-a oplosit prin preajma, prin smecherie zgomotoasa si patimasa exprimata intr-un limbaj aparent coerent, dand impresia militareasca a preocuparii din convingere, dar ratand intotdeauna finalurile de discurs din dorinta de a se tangui, aratandu-se framantat si vesnic nemultumit.
Fireste, starea in care ne aflam era previzibila, consumul inutil si mult peste puterile, necesitatile si virtutile noastre trebuia decontat, societatea de specula si complet neproductiva trebuia sa se afunde, imprumuturile trebuia a fi restituite odata si odata, ca si alegerile trufase, dar totul ar fi putut fi facut prin cumpatare, nu prin intimidare. E posibil ca hiba extrema sa fie doar un viciu de comunicare, dar nu prea cred ca el poate fi remediat de Hubarnatl asta penibil si impaiat, sau de alti reprezentanti ai acestei liote lipsite de vreo alta insusire decat aceea de a trage cu dintii, fara pic de eleganta sau intelepciune, de ramanerea in speteaza Puterii.
