Jurnalismul de astazi, de la noi, este un fel de literatura de consum rapid pentru cititorii de ziare. Neavand nimeni minte sa explice clar despre ce este vorba in propozitie sau in realitate, aduna vorbe, in mare parte extrem de caznite si nemestecate sau adapteaza scheme sau pun etichete.
In sport, in politica si-n materie de persoane publice care se dau in stamba avem toate „policrele” din Poiana lui Iocan, nu altceva, unele chiar hazoase! Etapele totusi nu au cum fi sarite. Am cetit undeva despre Gay Talese, pe care l-am mai citat, tatic al „noului jurnalism”, „nonfictiunea de presa”. Gazetar la N.Y. Times prin anii ’60 a scris articole despre personalitatile publice ale momentului. Intr-un interviu zice ca stiau totul despre amantele lui Kennedy, dar pe atunci viata amoroasa, sexuala nu era subiect de ziar, nu interesa pe nimeni. Acum, orice devine obiect de reportaj sau de ancheta. La noi, aceste specii-fanion ale jurnalismului nu exista, caci astazi orice prost sau orice oafa poate avea blog si poate scrie oricand si oricum. Am intrat, fara sa vreau, pe astfel de chestii si m-am ingrozit. Detinatorul de blog posteaza, ca asa se zice, un articolas de o fraza sau pune doua, trei intrebari, se defuleaza adica, dupa care alti complexati, sub masca anonimatului sau fara ea, se lanseaza in diverse comentarii, care mai de care mai fistichii, din ce in ce mai indepartate de tema sau de subiectul din capul bloggerului, ca asa se spune. Un fel de talcioc de vorbe, neglijent scris, neglijent formulat, fara miez, fara cap si fara coada. Politrucienii mondialicesti folosesc tweeterul, care-i un fel de fluier, contine trei cuvinte si doua propozitii. Sfara aia de dat prin tara cu ajutorul plapumii, cunoscuta pe toate continentele, era mult mai instructiv-educativa.
Jurnalismul a inghitit nu numai informatia, ci si cultura. Cartea nu se mai deschide, devine un obiect desuet, se deschide tableta si se scurg stirile pe care le consumi ca pe seminte. Taman ca inainte vreme, ziarul de astazi acopera ziarul de ieri. Desigur, este si asta o iluzie, caci totul se inregistreaza si se foloseste la timpul oportun. De catre cine stie, are nevoie si mai ales are carte.
Desigur, este o alta bula sociala, o alta matrice, o alta paradigma, o alta blablabla. Dar este si un cumplit mesteseg de tampenie si de stergere a memoriei. Care incepe cu selectarea ei. Vreme vine, vreme trece, nu mai e vreme de lectura, astazi se spicuieste si se dau breiching-niuzuri. Chiar si asa, culturile mari, care pe vremea noastra traduceau totul, acum inregistreaza totul si putin pe deasupra, nu prea trece nimic neobservat. Vaz pe un canal americanesc, ID, specializat in criminalistica de galantar si pentru uzul ratiunii domestice, cum se iau la intrebari nu numai mail-urile si semeseurile, ci si stalpii de telegraf, aia care stocheaza apelurile. Pe un nene l-au dibuit in preajma unui podet de unde a trimis mesaje si detectivii au realizat ca se deplasa cu o anumita viteza, ceea ce presupunea mersul pe jos, de voie sau pe bicicleta. Te doare capul!
Asa am vazut, intr-un film de duminica de nota cinci si trei sferturi, ca exista Premiile Darwin, ce se acorda – Doamne iarta-ne si pazeste-ne! – celor mai imbecile situatii mortuare. Si inca din 1993. Filmul este usurel, interpretat de unul dintre fratii Fiennes, ala de-a fost „Shakespreare indragostit” de s-a procopsit cu vreo sapte oscaruri. Filmul, nu el, ca el a luat dupa jos! Ei bine, stimati prieteni telespectatori, la un moment dat apar acolo, interpretandu-se pe sine in carne si carcasa, taman trupa Metallica si Lawrence Ferlinghetti. Cu cata engleza sunt prevazut si cu cata sunt in stare a deslusi, am auzit replica initiala „beat” si am cetit subtitrarea noastra: „infrant”, poet infrant, mai elegant zis decat batut, caftit! Ceea ce este exact, dar la primul nivel. Va dati seama ce stiu micutii de azi despre „Beat Generation”, una dintre cele mai puternice miscari contestatare ale Americii anilor ’50, baietii care au inventat frisonul hippie, Woodstock-ul si revolta contra Vietnamului? Adica adevarati „tefelisti” si „rezistenti” , nu terfelisti de hartie creponata, caricaturi trimise la scoala de cadre, adica de-aia adevaraciuni, de-alde Jack Kerouac, Allen Ginsberg, Gregory Corso, Ken Kesey, William Burroughs si altii. Ferlinghetti este singurul dintre ei care mai respira, e nascut in 1919 si la anul aduna suta! Ba mai aflu ca traieste si Gary Snyder, care-i un pusti, are doar 88 de anisori. Pai astia chiar sunt postmodenisti, din ei ies poetii generatiei mele. In romaneste nu cred ca auziseram inainte decat datorita „Panoramei” lui Baconski, din 1972, si a „Antologiei de poezie americana” alcatuita de Caraion, din 1979. Ne mai aprovizionase cu carti profesorul Dan Grigorescu, de fusese niste ani seful Bibliotecii Romane de la New York.
