Asa rasuna, moralizant si tenace, pe capota Noului An, indemnul din bagheta al dirijorului filarmonicii vieneze. Amu, ca statura acolo si doua figuri de-ale noastre, poporeni, se isca un firesc si proaspat prilej de ipoteze si de ipotenuze.
Un lucru simplu, aflat la indemana norocului fiecarui cetatean, ce nu tre’ sa ne mai mire, caci intram si noi in randuiala lumii. Taras, grapis, prin tarsuri, parsuri, impinsi de la spate, la gramada, dar intram. Sincer, eu parca am zarit-o pe ecran pe madama Julia Andrews, ca dumneaei sarea in evidenta, dar e bine sa se mai duca si de-ai nostri. Ca acasa eram excedati de alde Gigione Becali, tamaiat cu casnice schelalaituri de-o toapa de la merceria din colt, precum si de lautarosii somnolenti si intunecati ai lui Dinescu, zatul extrem al umanitatii cicatrizate aici, pe plaiurile sarmalo-danubiano-pontice ! Horribile visu ! Cum zicea bietul profesor Piru, „lasa ca are nume urat, dar stai sa vezi omul !”.
Totul se aduna si se amesteca la inceput de an, excesul, derizoriul, imbecilitatea, mai ales cea din urma. Lumea da in clocot, se misca, iese in strada, consuma, sare si da din cap ! Artificii, aschii sticloase umplu gaurile din plasma cerului si planeaza ca un tangou ratacit peste fruntile nemototolite de vreun gand serios ale oamenilor zilei de azi. Artificiile sunt, ma rog, au devenit, un fel de mazga de stele acoperind traseele si tresaririle noastre haotice prin mlastina vietii. Tot ele, ca sa nu repet, sunt semnul suprem al amplitudinii bucuriei disperate si ranjite, dintii stricati ai exuberantei de taraba afisate de toti nimuricii neamului. “Avem si artificii, draga, nu numai tort cu trei etaje si mezanin !”. Vai, tu !
V-am zis eu ca neamprostismul, debila crestere purcede de pe ulita, din spatiile de comerciu, din autobuse, de pe sosea. Am obiceiul sa intreb pe cate cineva care sunt ideile principale ale unei excursii la care a luat parte iar prietenul meu Sorin, de din neamul morometilor, mi-a spus ca la Paris, timp de doua saptamani cat a stat mai spre recent, nu l-a impins nimeni pe strada. Beizadelele rup lanturile si gardurile patriei si se infig ca in gravurile cu Tepes, Doamne iarta-ne si pazeste-ne de nebuni prost-crescuti. Dar de ce “beizadele”, ( avem boala sa lustruim cu vorbe proaste cate un personaj din calti si din zegras, ba “regele”, ba “cneazul”, ba “printul”, ba “printesa” ) ca doar nu sunt fiii si fiicele vreunui voievod, in functie sau mazilit, ci doar copchiii unor gestionari, coborati la randul lor din fosti receptioneri ce si-au dobandit in franciza maidanul cu tristete si cu nisip din dreptul singurei noastre mari ?! Ca ei fac ceea ce stiu mai bine, adica umbra degeaba pamantului, ii priveste, dar de ce trebuie sa fie evidentiati seara de seara la telejurnalul de perete ? Din lipsa de altceva mai bun, inteleg, dar si de aici pana la eroizarea beznei si invartelii ciupite din galantar e cale lunga de tot. Presa, vorbita sau auzita sau vazuta, este avida de evenimente intentionate si inutile, cat mai dezgolite si aberante, este o cumplita risipa de imagine si de Timp, in sensul lui batranesc, de la mos Aristotel ! Si mai este ceva, un fel de legitimare a existentei multora, impinsi sa talmaceasca aerul inconjurator. Si mai ales sa ghiceasca in trecut si in ceea ce s-a fost petrecut, fiindca dansii rumega si incearca sa lamureasca, dupa posibilitati, zvacnirile orei apuse. Ba unde mai pui ca teleptuali de-astia, de triaj, popositi din haltele niciunei meserii sau ale vreunui hobby de tabara se dau doldora de pareri cat mai preconcepute. Unul, Lese, care ne injecteaza niste lalaieli funebre – culese cu grija acceptabila, dar prea pe acelasi si mereu acelasi semiton lesios! – se deghizeaza in intelept., ca substitutul de actor M. Diaconu. Ma rog, incearca in zadar, dar incearca precum toti moderatorasii si spicheritele de prompter ce au impresia ca stand pe sticla si scuipand ticuri verbale – “despre asta vorbim, da ?” – pot sa faca orice troc-sou de aprozar. Nu mai dau exemple, ca sunt enorme si monstruoase, de la Marciuc si Mircea Radu pana la alde Grecu si altii. Ei bine, vreau sa-i amintesc acestui rapsod inflorit in lanul muzicii popularicesti, ca lansarea lui printre macii si florile de soc fluierate cu dor marunt se datoreste sufletului prielnic si mustind de generozitate al regretatului meu prieten, Tudor Dumitru Savu, pe vremea cand slujea postul de televiziune Cluj-Napoca. Cred ca se mai numeste in continuare asa orasul acela ocos transilvan, “da” ? Caci si despre asta vom avea a vorbi !
