Neavand somn, cetesc sau trec pe youtube peste tot felul de filmulete. Caut mai degraba premierile, nu premierele, unor regizori europeni la Oscar. Imi dau seama cu ocazia asta ca ai din Academia de film nu sunt chiar niste prosti, or fi ei tineri si fara cultura si experienta dar si cand uita sa le dea atentie atunci cand trebuie ii recupereaza pe marii artisti, oferindu-le cate un oscarica pentru intreaga activitate. Nu numai europenilor, chiar si alor lor. Mai toti premiantii se balbaie, nu-si gasesc cuvintele, fac poante nesarate. Dar observ ca baietii decidenti nu rateaza, revin si corijeaza din mers lipsa de fler dintr-o anumita perioada si mai ales imi place cum sunt primiti, prezentati si aplaudati in picioare unii monstri sacri. Lipsa de fler si exces de fier din cortina politicii, ca propaganda a actionat si la Est si la Vest, fara discriminare. Cand astia, premiantii, sunt si ei in viu pe scena, nu-si trimit reprezentantii cum fac indeobste. Astfel, am vazut cat de modest s-a prezentat Fellini, care a avut totusi grija sa spuna ca multumeste pentru acest premiu ce ar fi putut veni mai devreme, cat de simplu si banal au vorbit Kurosawa si Wajda, fiecare in limba lui si pe limba lui, polacul cam fieros si strepezit ideologic, cum a venit Nikita Mihalkov impreuna cu fiica-sa, cand a insfacat premiul pentru cel mai bun film strain si cum a fost purtat de mana Antonioni. Conteaza si cine-i prezinta si le inmaneaza bibeloul: pe Fellini, Sophia Loren si Marcello Mastroianni, lui Antonioni alde Jack Nicholson, pe Kurosawa, George Lucas si Steven Spielberg impreuna, si pe Wajda, Jane Fonda.
Paralel cu filmuletele astea mai sunt unele de lifestyle, care prezinta viata si opera unor personalitati de soubataiala. M-am uitat la de Niro, Gene Hackman, Jack Nicholson, Tom Hanks, Gere, Pacino, Sordi. Stilul, sa-i zicem asa, de prezentare este cat se poate de americanesc: notite biografice, parinti, neveste, odrasle, apoi musai averea, poze de case, de masini si de familie, musai ranjite nevoie mare. Toti au doua, trei sau patru case, intr-un mare oras, la mare, prin Europa, cate trei patru sau cinci masini, Lotus, Ferrari, Mercedes, Audi pe comanda probabil, Corvette, Porsche, tractoare de-alea de-ale lor, patru de inmultit cu patru, americanesti etc. Michael Jackson avea si un fel de studiou mobil, intr-o rulota.
Sigur ca noi nu avem asa ceva, nu avem actori in primul rand, chiar daca pe spatii mici sunt si ei buni, aici, in ograda noastra. Au incercat dupa deschiderea din 90 sa-i plaseze aia in diverse pelicule lipite, ai nostri filmand aici si aia la Hollywood, sau venind si ei pe meleagurile noastre, ca oricum e mult mai ieftin. N-a iesit nimic decat o colaborare de trecut in siviu, nici macar vreo nominalizare de samanta, nominalizarea asta fiind maimutarita de noi la diverse paliere si premii de camin cultural. Ba, mai tin minte cum Kidman, Cage si Hauer nici nu au catadicsit sa dea vreun interviu, parca asa imi amintesc, chiar daca noi ne-am tinut de capul lor si le-am dat vinuturi, sarmale, slanina, tuica si ceapa. Va dati seama cat costa un interviu, vreo filmare sau intilnire, cum se aranjeaza astea, cum se negociaza cu agentii, impresarii, piaristii, cameristele? Noi ne laudam cu cate una de era pedichiurista, coafeza sau antrenoare de intretinere a alora de pe coasta de Vest. Va mai amintiti cum o bodigarda de corp l-a ciusmit exact ca la MMA pe fotograful ala de se varase pe sub fustele numitei Lady Gaga?
La capitolul case cea mai dichisita, mai mica si mai eleganta, intr-un vechi palazzo cu patina de epoha, era a lui Sordi. Plina de amintiri, de tablouri de Chirico si de carti. Sigur, prevazuta cu sala de sport, de teatru si cu frizerie. Si cu un garaj modest unde era amplasat un fietel banal, cred ca de-ala 128, dupa care s-a copiat Lada. Alelalte toate case, fara osebire, tip Vila „Garofita”, doua etaje, sapte camere, terase, piscine, crama, sala de proiectie. Unii isi arata si bucataria, ma mir ca nu fotografiaza si baile, ca pentru vizionare. Aproape toate fara carti, aseptice, fara amintiri, fara suflet.
Fireste, americanii cunosc bine greutatea gestului, ca avangardistii. Actorii sunt personaje publice, mai importante oleaca decat politicienii, decat presedintii. America a si avut un presedinte provenit dintr-un actor si probabil ca va mai avea. De fapt, ei au si inventat ideea de spectacol politic, de show televizat, de confruntare, de alegere in direct, de prezenta scenica. Baiatul ala de docher emigrant irlandez, Kennedy, de-aia a si castigat meciul contra lui Nixon: fiindca a fost barbierit proaspat. Dar mai este ceva de remarcat la ei: dibuiesc valoarea acolo se afla ea si au decenta s-o recunoasca, macar in ceasul al doisprezecela. Sa vedeti cum se ardica actorii din sala, cum ii urmaresc pe aia pomeniti mai sus si cum se uita lung si umed inspre ei. Sa-i vedeti aplaudand in picere si uitandu-se ca la o icoana Scorsese, Denzel Washington, Tom Hanks la Antonioni, Gregory Peck si Martin Landau la Fellini, Tom Cruise si acelasi Scorsese la japonez, Warren Beatty, Kevin Spacey si Anjelica Huston la polonez. Un mare creator stie perfect unde se gaseste el pe scara de matase a meseriei. Bine, si ala mic stie, dar din complex nu o arata. Ce frumos din partea lui Brad Pitt care, intrebat ce ar fi vrut sa fie de nu era ce este, a spus fara ezitare: Valentino Rossi. Adica un sampion si un idol si mai dihai.
Pssst. S-a terminat si Sanremo, politizat si asta. Prilej de controverze, desi Imperiul roman a fost cel mai globalist din lume.
