Nu ai timp nici sa mori, nici sa traiesti! In Francia, Revolutia Franceza — dupa unii un cumplit macel si esec al modernismului de monomanie britanica, dupa altii si dupa mine insumi singura netezire normala a cearceafului social si cultural dupa Hristos si Renastere! — a facut multe lucruri extraordinare si extrem de simple.
Astfel, cimitirele, ca pubele memorizatoare umane, un fel de repertorii ale Timpului, sunt ale comunitatii si ale tuturor confesiunilor! Nici nu pot fi altfel! Ce, ati vrea sa fie ale unei neispravite ca Zarvoranca si ale puhoiului ei familial rudimentar? Nu se poate asa ceva! Ar trebui sa fim suprarealisti si pescari de baie comunala (cunoasteti, nu, prima diviziune a muncii, dupa amicul Traiante, cea dintre oligofreni si pescari?) de vom accepta o situatie ca asta! Multe imbecilitati voit postmoderne ni s-au varat pe gartean cu de-a Sila si Carbida sau Caribda, numai ca sa avem falitii nostri evropeni! Iar noi le-am inghitit pe nemestecate! Ca si procestele, ca si cautarea teroristilor, ca si restituirea trecutului la pachet, ca si suduirea besearicii — uneori meritat, dar depanda de cine o probozeste! —, ca si alte ziceri si contraziceri de imaturitate. De aceea s-au si inventatara emisiuni pentru tembeli de calibrul acestui Olarel Stejaroiu. In primul rand, cu un asa prenume te duci si te ascunzi direct in brazda, cat mai adanc, ca la Stancu, nu ca fasolea, asa, la suprafata! In al doilea rand, omul, devenit si secreter, adeca mobilier de stat, pare o copie tarzie a ciumei de la Florenta! Duplicat al celei de la Pavia, reprezentat prin Andrea Coroianu, istoric de trelevizor, un fel de Dardiaconescu, dar nu de Caracal, ci de Strehaia, specialist in Nea Nicu in Canada, cum era Lenin in Polonia, si prost de ingheata putul!
Rar am vazut o interpretare mai reala si in spiritul textului caragialian ca partitura servita de acest oarecare Stejarel Olariu sau Olarel Stejaroiu. Baietanul, cum va spusei, pare un fel de hamal solemn, de-si intinde cracii si carca si harca printre rafturile fostei „Secoritati”. El este un oarece, un ceva, un amestec pestrit si deosebit de ciudat de Mache Razachescu, zis Cracanel, de Rica Venturiano si Iordache, calfa (companionul) maistorului Nae Girimea, de meserie frizer si gospodar de galci.
Superficialitate fiintiala, scria cineva despre personajele lui nenea Iancu, personaje abulice, maculate, desuete, imbecile, puse pe capatuiala sau pe glorie rapida si nemeritata. Imediat dupa clatinarea din anii ’90, am purces la orden la recitirea si, mai ales, la inventarea Istoriei abia petrecute. Cuvantul folosit de toti boii si boiaii adiacenti era demitizare. Prost folosit, demistificare se pronunta, ca la Sostakovici, demitizarea nu poate fi efectuata de niscai publicisti anonimi si zvacniti la minte! A aparut o viziune pudrata cu oarece eroism, scoasa din recuzita legionara pentru a justifica acte de razbunare si chiar de intimidare. Complex de suburbie culturala, de colonie necolonizata pana la capat, care dorea sa-si statuteze, sa se legitimeze si sa-si justifice noua postura, sau chiar impostura. La o adica, toti traiam in aceleasi tipare si la aceleasi borcane de beton — desi unii dintre noi faceam naveta, in timp ce altii se injghebau in burse numerotate si puse cu mana — iar cei mai vehementi dintre noi aveau, dupa cum se arata si o vor arata anii ce vor urma, multe de acoperit, ca pisicii.
A fost, si o repet, unsurosul serial cu memoria durerii, facut prost, cu o retorica heirupista si inversand termenii discutiei. Adevarul, ca intotdeauna, se afla si se va afla necontenit la mijlocul terenului, iar o abordare corecta si coerenta nu se va face decat de acum in treizeci de ani si, mai ales, cu oameni cu mintea clatita de prejudete si scrobita in scoli bune. Fostii activenko si fostii propagandisti teve nu vor putea fi decat ceea ce au fost, nimic mai mult. Nu poti intoarce la fix una suta si optzeci de grade Realitatea cu aceeasi termeni si nu-i poti numi pe niste criminali, patrioti.
Viata nu mai are niciun pret, dragii miei, nici moartea nu mai e linistita, ci prilej ritos de revansa, toate gazeturile, in mare, sunt fituici de santaj, televiziile, corupatoare de minori si de moravuri. Oamenii de nimic impanzesc culoarele Realitatii! Repetentii astia, impiedicatii astia de parada si de panarama fac scoli de presa, de tembeliziune, un soi de spitale triste unde patrund de-a valma toti nedumiritii diminetii. Cum le tai butonul sau telecomanda, cum nu au emisii atarnatoare, cum nu-si mai expun gainatul lor telectual, cum ies din memorie! Oameni buni, asta le-ar face si bine, obsteasca si bine hranita uitare sa caza peste ei, ca o ploaie invioratoare!
