Era asa, pe dorsala inserarii si taman citeam ceva dinspre G. Calinescu. Toata lumea stie ce parere proasta avea despre medicii fara vocatie ! In punerea la punct a unui oarecare doftor, C. Vlad, criticul desluseste meseria de medic, ca arta, si o defineste prin comparatie cu cea de arhitect sau de antreprenor de pompe funebre. Pompe de la pompa, nu obiectul cilindric, ci ceremonialul ! Nu, nu degeaba subliniez, ca nu se stie la poporul mediatic ; o pupaza oarecare, chiar pe TVR 1 a emanat „ridicarea Romaniei la grad de patriarhat”, nicidecum de patriarhie !
Sa revenim la doctori, ca tot sunt la moda. Ca in toate domeniile si la toate palierele, am mai spus-o de ni s-a racit gura, si in medicina se lateste acum un gol istoric. Marii profesori s-au dus dintre noi, elevii lor nu mai opereaza, fiindca au iesit la pensie, a ramas cine a ramas. A disparut anamneza, s-a evaporat semasiologia, semantica medicala, nu exista contacte cu cei de afara, nici reviste de specialitate de nivel inalt. Cunosc si aici exceptiile la care se adauga cativa prieteni de-ai mei cinici, dar foarte buni.
Cum va spuneam, taman ce venise doctorul nostru de familie, chiar de familie care poposeste in rana si in rama familiei ca sa-l vaza pe taica-meu, de garboveste de peste nouazeci si unu de ani pe planeta asta si n-aveam gaze, fiindca noua companie „engie”, ce filigraneaza strazile in galerii de harta, dupa ce a sapat toata toamna a mai sapat si astazi dimineata si ne-a oprit arteziana de gaz metan pana hat, aproape de ceasurile patru.
Poftim de, taman atunci un prieten cald mi-a citit un text al unui fost coechipier de generatie, mai de vestiar, asa, mai de categoria „si altii”. Asta, coechipierul, scrie la „Catavencii” si mi-a produs imensa bucurie a redesenarii ironice a unei imagini adormite in memoria me : cunoasterea lui Marin Sorescu. Mare poet si mare dramaturg roman, cautator autentic de Nobel. Nu-i adevarat ca i-am purtat servieta, cum spune acest fost coechipier, cu verzuie si dosnica ranchiuna, ci i-am purtat prietenia. Am fost chiar apropiati, m-a publicat la „Ramuri”, mi-a telefonat in timp ce inghiteam o pizza la Cristina la „cuptorul cu lemne” al ei si m-a rugat sa-i fiu purtator de cuvant – ceea ce chiar s-a intamplat, timp de unsprezece luni, intre 1994 si 1995. Am cunoscut-o apoi pe doamna Virginia, din Dudestii Brailei, fost Niculesti-Jianu, statia de cale ferata apropiata de comuna alor mei. Din aceeasi mica urbe din care s-a ridicat un actor foarte bun, infinit mai bun decat idiotul asta de Calamitru : George Mottoi. Ma bucur si ma lafai in fotoliul cu amintiri alaturi de mari scriitori romani care mi-au pretuit fraza si m-au onorat cu prietenia lor : D.R.Popescu, Fanus Neagu, Marin Sorescu, insusi Nichita Stanescu, ce mi-a daruit un sestert dintre celofanurile lui. Regret ca n-am sezut pe prispa noptilor alaturi de Barbu, si Ion si Eugen, de minunatul Arghezi, de taciturnul ardelean Blaga, de Sadoveanu sau de badia Creanga. Chiar imi pare rau ca n-am baut ape minerale cu alde Montaigne !
Pe baietul asta poposit de pe santier si de la fefe (sectia fara frecventa, fara folos, cum se zicea pe timpii nostri), C. Teodorescu intitulat, l-am complexat intotdeauna, recunosc. Caz grav, de sindrom pisihiatric exemplar. Chiar si in chestia asta cu servieta, el s-a dus imediat dupa ’90 la o oarecare Vasca sau Basca, unde a copt numai buruieni si a fost pe data usuit. Venise dintr-o bursa de trei luni in Americi si fusese stabilit sa fosneasca la „Europa libera”, biroul de la Bucuresti, ca la al de la Praga fusesera insurubati altii mai scoliti si mai spalati. Alti colegi poate la fel de securisti. A propos, CT asta ma intreba mereu de ce ma barbieresc zilnic, el, despre care Ada, colega de birou si de corectura imi atrasese atentia sa-l rog sa-si mai schimbe camesa, ca putea a sudoare. Intr-o emisiune a lui Iosif Sava il trasesem de atentie ca edec e una, si edecar e alta. Septar, ce sa-i faci ?! Taranus invelit in complexe primate si tamponat cu sarea amara a ranchiunii oxigenate si iodate. Unul care vrea si el la oglinda.
Iata ca nu e bine sa dai atentie unor submediocri, caci te vor invidia mereu. Veniti de la ghena Istoriei iti vor reprosa permanent ca ai fost mai bun decat ei, mai pomadat in ziua aia. Nu-ti vor ierta niciodata vreo scanteiere haotica si levantina, precum era intrebarea pe care i-o adresam Crohului de ce-l publica pe asta in Desant, alaturi de noi ? „Fiindca e pe linie, e cu santierul, cu coafezele” ! Lucru remarcat de altminteri si de Mihai Ungheanu, cel care l-a publicat asiduu in “Luceafarul”. Asta-i omul nostru agatat intre oasele netalentului si ale ranchiunii de carton, omul de care pana si fiu-sau a vrut sa se desparta violent.
P.S. Auzi, baietas din “Megidia”, servieta lui Sorescu era plina cu talent, a Mungioacei era cu talant?
