Niciodată nu voi înţelege de ce trebuie ca toate televiziile să programeze la finele anului un program de Rebelion. Ca să demonstreze că sunt capace (italienism, capabile, luat din Călinescu!) să adune la un loc manevre teatrale şi muzici stridente? Cine se uită la astfel de însăilări? Mai bine ar da filme româneşti vechi, cum face Neptun TV.
Să o luăm cu începutul. Programul din ultima noapte de an vechi şi prima de an nou este o obişnuinţă de niscai decenii. Noi, românaşii, fiind o ţară de veac nouăsprezece, avem conservatorisme desuete, ca mai toate conservatorismele de altfeliu. Dar pe lângă faptul că sunt desuete măcar să râmână aşa, dar fac şi cu ochiul la nou, pe care îl preluăm mereu gâfâit şi fără “spirit critic”. Am reuşit să împrumutăm ce e mai rău, mai prost şi mai ridicol de peste tot, de la cohortele romane şi până acum, la americanii de export. Astfeliu, reclamele – de altmintrelea oribile – produse în ultima vreme, fie maimuţăresc jaful limbii române de maidan, ca alea ale dizeuzei L. Groza, ţărancă din oraşul Oineşti-Ghe. Ghe-Dej, fie sunt ţapene şi răsfăţate cu fonduri evropeneşti din care se fac parcări şi treceri de pietoni. Aşadar, tragem un ghiveci viran şi artisticos, dar presărăm filme intercalate, cu şerpi de artificii, cu galop de transmisii încălecate din prin cele intersecţii, case de cultură sau case “comemoriale” şi de neam prost ce nu mai sunt umplute cu tăciunii răpirilor din Serai, ci cu salatele pocite ale unor reproduceri color filtrate din diverse licitaţii unde se spală paralele şi se surâde cu importanţă aţoasă. În lipsă de mari actori, am arătat figurile greoaie ale aceloraşi „expiraţi”, ale aceloraşi manelişti încălţaţi prima dată cu pantofi cu toc asortaţi la pufoaică, de râgâie, nu cântă, prin birturi căznite iar atunci când se prefac că scurmă printre solfegii, cântă de-a-ndăratelea ! Am expus acelaşi galantar pocit, aceeaşi crustă groasă a prostului gust, aceeaşi opulenţă primitivă şi trivială din bătătura unor farnienţi disperaţi şi imprudenţi. Culmea provincialismului şi a mahalalei răsunătoare a fost echipa de prezentatori de pe stecla tevereului, echipă spoită cu un soi de umor mâhnit şi lăutăresc, la tingire. Noroc că am confecţionat un juriu pentru acelaşi inutil şi scump Horrorvizion. Fireşte, dacă te cheamă Gheorghe normal că pe fie-ta tre’ s-o intitulezi Amélie !
Recunoaştem că am baleiat sau am zappat ( adică am mişcat telecomanda ! ) câteva minute şi am privit la televizia naţională doar pentru a ne potrivi ceasurile şi a ciocni şămpănica sau şampăniile de rigoare, în rest am consumat, am pălăvrăgit şi am tras cu ochiul la unii şi la alţii. Nicidecum la prosteve, cel mai trash canal posibil şi probabil ! Pe un post era un spectacol de varietăţi transmis în direct, pe altul un spectacol de cabaret. Desigur, forme uşoare ce presupun un minimum de efort cognitiv, simulacre vesele de consum curent, chiar acoperite de impertinenţă şi de vorbe fără perdea, dar de o vulgaritate – etimologic şi nu numai – nereţinută, afişată zgomotos, ca la noi. Ce să spui, noi şi cabaretul ! Alde noi nu am trecut de şantan, tractir, café-cântând cum spune la dicţionar : “local saŭ grădină în care se bea, ĭar niște bĭete cîntărețe țipă pe o scenă”.
Am strigat cât ne-au ţinut bojocii, am bătut toaca pe străzi şi ne-am rostogolit urâţenia căpoasă prin cluburi de fiţe, de fâţe şi de mucegai dansant. Am umplut aerul dintre colţurile de tencuială ştirbă cu pucioasa artificiilor hrăpăreţe şi aglomerate. Nici să ne bucurăm parcă nu mai ştim, se vede aici aceeaşi opulenţă şi aroganţă parşivă de neam prost. Înainte vreme spărgeam de caldarâm câte un bec ars sau câte vreo farfurie anonimă şi cu defect. Se mai dădeau colinde autentice – farmacia aia căznită şi securistă a făcut singurul lucru bun de când există, arătând nişte copii cu basmale şi cu fraze curate ! – vizibile acuşica doar pe televiziile locale de la Iaşi, Cluj şi Târgu Mureş. Acum numai de pahare şi de bani s-a adus vorba în cântecele ăstora mieunate populăros. A mai apărut şi câte o paceaură cu foncţie de capuchehaie care se lăfăia în beţie pe la un “resort” montan, cu consort aferent. Margaretă blondă înfulecând sarmale şi mezeluri băştinoase. Margaretă de-a unui Faun sau Faust poposită din Ţara brânzei Gouda, un caşcaval mai tare, bun de ras în salate. Astăzi, toţi frizerii se numesc stilişti, “hair-stilişti” iar cusătoresele şi manechinele cu temă, stiliste. Şi în veacul de dinapoi Nea Gică, şofer pe la vreo ambasadă din Africa, era socotit diplomat în cartier. Acum s-a inversat, ce credeţi că-i de capul ăstor diplomaţi priponiţi sau trimişi disciplinar pe aici,prin ograda personală ? Că oricum ai noştri nu există, sunt expediaţi acoloşa pe pile şi pe algoritm and blues !
