Am postat o chestie de a facut ceva valuri pe febeu, aceasta retea pe care mi-am permis s-o numesc “mijloc de locomotie cerebrala”. Vazui cu dispret esalonat cum lumea isi schimba amintirile in functie de cum bate vantul. Mai devreme se schimbau autobiografiile, zise siviuri mai pe radical, inainte nimeni nu facuse politica si nu avusese avere, acum toti sunt copchii de chiaburi si nimeni nu se manjise ca membru de partid, adica PCR, ca tot nu eram decat vreo PATRU MILIOANE! Nea Fane, omul care a tesit si a slefuit cu drag si cu mult zbor vorbele Limbii Romane, i-a replicat unuia de eructase ritos propozitia “io n-am fost membru de partid”: “ba, pai noi nu primeam chiar orice prost!. Si iaca deci asa, doua seri la rand ne proptiram privirea pe darabana Teverelei. Remarcaram cu aste ocaziuni ocheada plina de scarba a lui Dinescu indreptata spre amarata aia de Pora – scarba si dispret, nu poti sa joci asta si cate pacate o avea alde Dinescu, totusi poseda talent, haz si nu-i iesit deloc din minti – , precum si neste comenturi ale unor tembeli aplecati asupra mancarii din anii ’60. Un imbecil meschin mintea ca in acei ani copchiii veneau mandri la scoala cu sandvisuri cu parizer – mizilic pe care asta nu-l vazuse-n casa – invelite in Pravda. De unde stia ipochimenul sa citeasca in chirilice pe vremea clasei intai, cand aveam cu totii sortulet pepit si toc cu calimara, nu pricep. Iar pe ziar nu i-am vazut mancand decat pe zidari si pe amicii mei plasticieni care, din fronda, puneau tartinele pe asa ceva la vernisajele lor. Fireste, fiecare isi indreapta propria sa vedere, panoramica sau nu, asupra Realitatii. Dar nu paranoica, de la Noica! Si nu trebuie sa fii corect politic si-n amintiri.
Perfect adevarat, n-a fost raiul pe pamant, desi orice copilarie este fatalmente umpluta cu flori si cu soare, dar sandvisuri in ziar nu am vazut la nimeni. Am fost si la gradinita, pe vremea cand aveam o gentuta de tabla. Mama mea imi dadea, alternativ, cate un sandvis fie cu sunca, fie cu pasta de macese sau marmelada – ca sa nu curga pe mine – si un mar. La chioscul de ziare se gasea viteaza revista Pif, chiar si posuri cu el, cu Pifou, cu Placid et Muzo si cu Arthur, revistele mai vechi Riquiqui si Roudoudou, L’ Humanité si L‘Humanité Dimanche. Dar mai exista o revista,Veac Nou, un fel de digest, editata de Arlus, foarte interesanta. Peste ani erau la modaSinteza si Prisma, editate de ambasadele SUA si RFG! In 1963 sau ‘64, pe vremea cand nu se ardicase Pavilionul Expozitiei – unde s-au desfasurat finalele CCE de volei dintre Dinamo, cu Derzsi si Rapid, cu Plocon, la care m-a luat si pe mine taica-meu – se organizase o mare expozitie romano-americana la Pavilionul H. Nu-mi mai amintesc si de alte gadgeturi si insigne, dar dadeau o revista-prospect, „Transporturile in SUA”, plina cu poze de masini, ce se deschidea cu fotografiile lui Dej si Kennedy. Prin anii ’60 se gaseau pana si icre negre si rosii la Delta Dunarii, batog de morun la Leonida, asa-mi amintesc. Sigur ca nu mancai zilnic, dar puteai cumpara. Cine putea. Iar ai mei nu luau cascaval de vaca, Dalia sau Penteleu, ci numai Dobrogea, de oaie. Oaie si ai sai!
In anii ‘ 60, chiar ‘ 70 se gasea la alimentara cafea boabe in vrac, ce venea in saci mari, de iuta. Din sac lua vanzatoarea si o macina pe loc, in fata ta. Ce miros, ce gust! Nu mai gasesti asa ceva acum, parol! Si nu cumparai mai mult de cincizeci de grame. Si ceaiul de Ceylon! Si cacao de Zaan, si uleiul care se dadea varsat si era de doua feluri, de rapita – colza, dupa care sunt innebuniti toti bio-spanacii astia de nutritionisti din lumea larga! – si de floarea soarelui. Si mai mergeai si la incarcat sifoane!
M-am nascut pe Bateriilor, colt cu Sfintii Apostoli, si-n primii aproape sase ani am stat la comun, am mai scris intr-o carte aparuta in 2014. Mi-amintesc cartierul copilariei, strazile Cazarmii, Vanatori si Uranus, Dambovita galbena, blocul turn din Piata Senatului, ca doar amintirile incep sa functioneze cam de pe la patru ani, chiar si cofetariile Lamaita si Tosca! Nu mai vorbim despre Magazinul Copiilor sau de toate cofetariile si cinematografele de pe 6 Martie. La „Timpuri Noi” puteai intra chiar si hat, dupa ce incepuse proiectia. Sigur ca nu a fost numai soare, ci si piper, erau destul de multi napastuiti, am exemple chiar din propria ograda. Mai cunosc si copchii de mari mosieri, care ori au fentat biografia, ca socrul meu, ori nu au facut nimic. Toti provenim in general din familii modeste, de asfalt. Am scris-o deja: blocuri cu scari multe si cu apartamente de doua sau de trei camere. Biata mama imi spunea ca erau consateni care nu vedeau painea cu lunile; bunicul matern avusese carciuma si pravalie de coloniale, l-am gasit mentionat in Anuarul Socec din 1928. Sigur ca s-a trait scrasnit si zgariat si de-a-ndoaselea. Un profesor mi-a spus ca a plecat de-acasa, de la tara, si a stat la internat, intr-o hala de optzeci de paturi. In cutare carte de interviuri cu scriitori publicata tot pe-atunci se punea intrebarea daca literatul trebuie sa manance de doua ori pe zi.
Dar noi nu stiam, ca acusica in reclamele snobesti pline de opulenta de neamuri proaste, unde fiecare plod are camera lui si spala bibelanurile de sticla, decat de camerele de tineret sau de coltul unde se ingramadea biroul cu tablia rabatabila.
