EMINAMENTE REVIZUIRI

Am in fata o carticica de formatul  vechii colectii “Meridiane” de prin anii ’60, care imita la randul  ei  “Que sais-je ?”  sau  “Clasicii Larousse”, de fapt un “poche”, un bpt,  o editie de buzunar intitulata O scrisoare pierduta la Teatrul Mic, aparuta  in  colectia  revistei “Clipa”, Bucuresti, 2011.

Cartea in sine este un fel de dosar de presa al reprezentatiei cu piesa caragialiana si cu coada de cometa a receptarii  ei la diverse niveluri si paliere ideologice si in diverse faze temporale. Pentru orice actor din lumea asta interpretarea rolului Hamlet in vreo montare oarecare inseamna idealul si zenitul carierei lui. Pentru teatrul  nostru montarea  “Scrisorii pierdute”  este incercarea capitala a oricarui  colectiv  artistic coherent. Fireste, etalonul il constituie faimoasa punere in scena a lui Sica Alexandrescu, dar nu e de neglijat nici montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra. Fata de ele, “proiectul”, sa-i spunem in limbajul de lemn de acum, al lui Silviu Purcarete  din 1988 a insemnat un imens succes de public, o activizare  accentuata  a politicului  si  a  farsei  electorale la  romani, ceea ce se gaseste de altfel in spiritul si in litera discursului caragialian.  Ce cadere  strasnica in caraghiozlac este ponosirea cu prenumele identitar Agamemnon a unui zaharisit si invartit Agamita, pus sa descurce dilema insalubra a unei capitale de judet! Numai si pentru atat si Caragiale a fost genial!

Cele mai bune articole sunt scrise de D.R. Popescu, Razvan Theodorescu, Paleologu,  Paler, dar  si  de  Petre  Ghelmez ! Actorii, care nu prea au treaba cu scrisul, spun lucruri interesante si  chiar lucrurilor pe nume  –  Visu, Stefanescu, regretata doamna Balanuta, bietul Manolache, pana si Seciu, aflata in egeria  submediocrului  activist G. Radulescu ( ce iesire necontrolata a avut amaratul  in contra unei idei discutabile, adica de discutat, a marelui erudit Edgar Papu ! ) , caricaturizat de nu ma insel  ( cel putin asa mi-as dori sa fie ! ) de D. R.  Popescu  in “Mormantul calaretului avar” sub numele de Basca, rol jucat excelent de fostul bun actor Rebengiuc, devenit dupa 1990 politruc de ocazie pe la diverse masluri.

Niste lucruri trebuie spuse pe nume, si anume ca Dinu Sararu a fost un redutabil  sef  de institutii artistice – Teatrul Mic si Foarte Mic,  inainte de 1990,  Teatrul National “I.L.Caragiale”, dupa  2000, de unde a fost usuit de o securista oarecare ce uzurpase fotoliul de ministreasa culturaliceasca, exact ca in paginile lui nenea Iancu ! Apoi, nici ca prozator nu este de neglijat, dimpotriva, citit fara prejudecati are un acut sentiment al detaliului  si o mare placere a povestitului. Banuiesc  ca memorialistica pe  are o are sub condei  va exploda intr-o adevarata placere a lecturii. De unde atunci reticenta si chiar ignorarea perpetua ? Din functiile avute si din frecventarea politicului activ. Avem  o gramada de scriitori care au activat la acest palier si care nu au fost receptati  literar cum se cuvine tocmai din acest motiv. Exemple : Titus Popovici, unul dintre cei mai inteligenti literatori romani, scenarist remarcabil si autorul exemplarei nuvele  “Moartea lui Ipu”, de nivel maupassantian,  Zaharia Stancu,  foarte  bun  poet  si romancier deloc neglijabil, Beniuc, un mare poet erotic, mai inspre noi Nicolae Dan Fruntelata, de mare sensibilitate si, sa ma ierte Dumnezeu, cu nimic mai prejos decat  Dinescu, tot politic izbucnit dar canalizat si ghidonat in alta directie, Romul Munteanu si Valeriu Rapeanu,  redutabili  editori  si  oameni  de carte etc. Ca sa nu-i mai amintim aici pe Eugen Barbu, unul dintre cei mai buni scriitori romani, Miron Radu Paraschivescu, bun localizator al lui Llorca, penibil insa la moartea lui Rebreanu  si  pare-se  coautor  al “Putrefactiei poeziei” sau chiar Eugen Jebeleanu, un  gazetar  abil  si un poet notabil. Atrag astfel atentia pana si asupra perioadei cominterniste si realist-socialiste, pandantul globalizarii de acum si al corectitudinii politice, si nu fac decat sa-l citez pe Baranga, dramaturg iscusit si plin de haz.

Aceeasi prosteala politica ne macina si acum, institutiile culturale  maraie si isi arata coltii unele la altele, au propriile liste de genii, pe banii statului diriguiti de Puterea actuala si ai ICR-ului  –  un fel de cotet al propagandei, condus de un debil si de un ins fara nici un dram de talent in nimic ! –, se traduc aceiasi insi fara noroc, se trimit aceleasi expozitii ridicole si se finanteaza aceleasi sezatori aiuristice. Inca nu s- a ridicat ceata de pe ochii inrositi de ura si de invidie ai multor impostori  literar-artistici, inca nu avem cititori de profesie, profesori de autoritate  nationala care sa decanteze lucid si echilibrat graul de neghina. Avem doar mofturi mitocanesti  si o paranoia de mahala care ne tin la mare distanta,  mereu si mereu, de capitalele culturii universale. Tara mica, drame mici!