Ai zice ca traiesti intr-o exuberanta colorata si deosebit de lucioasa, daca ai face neobrazarea sa te iei dupa frazele intoxicate si dupa imaginile stramte si strambe si invidioase ce ti se flutura zi de zi pe ecranul tabloidizat al namiezii. Daca te uiti in oglinda furibunda si fictionala a strazii, ai senzatia mistuita bine si clar a unei promiscuitati salbatice si dezabuzate, venita pe cai ocolite, la pachet si cu fundita ceremonioasa si surazatoare. In lipsa altor idealuri prabusite zgomotos, lumea intreaga a intrat in spectacolul mucegait al bestialitatii simple, al neo-libertatii reduse, inteleasa ca „indestulare a nevoilor”, show descris de uriasul cuvantator Dostoievski, in Marele Inchizitor.
Mitocanie, bre, de sa umpli o dubla de porumb cu dansa! Fireste, asa e si in America (in „State” se zice mai recentissim!), sau mai bine era, prin anii ’20! Atunci, toti frizerii si baietii de pravalie ajungeau milionari pe cai dosnice, caci prin munca organizata si cinstita nu se ajunge, cum bine se stie, nicaieri. Tot astfel si la alde noi, high-life la pahare din plastic, ca ia sa vedem de-o pilda, pardon de expresie, cine tine canalizarile teve: un operator de doi bani de nunti cu dar si de procese impiedicate, doi soferi, un bisnitar, un gunoier, doi barmani! Toti acesti self-made-men improvizati au aparut fie in timpul prohibitiei (o lege primitiva de-a dreptul pentru un stat considerat civilizat), fie in timpul celebrei crize din ’29, fie la sfarsitul celui De-al Doilea Macel Mondial, fie in urma demontarii imperiului tuturor Rusiilor. Si daca, asa dupa cum remarca unii invatati frantuji, intre 1914 si 1944 a fost un remake al Razboiului de Treizeci de ani? Dar daca intre 1905 – conflictul ruso-nipon – si 1999 – bombardarea Serbiei, ar fi un alt Razboi de O Suta de ani? Hai? Cum se va citi oare Istoria prin 2113, adica peste fix una suta ani? Dar in 2500?
Am intitulat astfel acest bilet sau foileton, tableta sau comprimata, si am pornit de la o noua carte a inepuizabilei si foarte elegantei scriitoare Ileana Vulpescu. Ultimul dumisale roman se intituleaza Noi, doamna doctor, cand o sa murim? si vorbeste despre ceea ce am observat cu totii mai sus, plus alte nazbatii spuse de tot felul de amploaiati isterici ai cumpanirii tainului Istoriei. Cu totii am trait niste vremuri „arsitate, dar si smaraldate”, cum ar zice uriasul nostru Arghezi, caci, nu-i asa, „grea meserie e Viata”, nu ti se da decat o singura data si nu te intreaba nimeni cand ti se acorda dreptul sa inoti prin ea. Asa dupa cum sunt tampiti care spun ca ar fi dorit sa se nasca in interbelic (poate ca s-ar fi intamplat, dar daca nimereau intr-un bordei si o mierleau la nici un an, de saracie si de mizerie?), tot asa sunt alti tampiti care uita de unde au plecat, amintindu-si pe sarite viata lor terfelita si facandu-i grefa cu dosare de deochi. Cu astia se razboieste romanul de fata, se razboieste e un fel de-a vorbi, arata limpede ce soi de existenta inchisa in cheotorile de la usi am dus in carca. Existenta impaturita intr-unul dintre cele mai cariate si mai crancene veacuri cu putinta. Antonina si Mioara, doua doctorite de psihiatrie, trec prin viata si prin moarte, drepte, incovoiate de fericire si neschimonosite de necazuri. Replica de da titlul cartii apartine unui Gigel, un pusti autist, pacient al celor doua la dispensarul unde dansele efectuau naveta.
Cam autisti am fost cu totii, ce-i drept nu-i pacat, faceam urechea toaca la ceea ce era al lui Cezarica sau al Tasarului ubuesc, ne cocleam la program, pentru ca apoi sa ne aruncam capiati in ce ne harazea mai bun Bunul si Milostivul Dumnezeu: lecturi, intalniri cu prietenarii, cinemateca, teatru, abonament la Ateneu. O existenta schizoida, nimic de zis, trecuta in paranoie borsita dupa abcesul spart in 1990. Acusica e la moda reluarea si rescrierea Istoriei din alta ochire. Nici asta nu-i cea buna, ca de fapt si de drept taratura asta de Istorie este un fel de literatura, uneori literatura este chiar mai buna si mai corecta! Marx ala, Karl, nu Grucho, nu era deloc cretin cand spunea ca nu ai nevoie decat de Balzac ca sa stii cum a fost secolul XIX! Tare ma tem ca anii astia care nu au dat nimic, nimicuta – produs simbolic, bre, la asta ma refer! – vor ramane incrustati in paginile Ilenei Vulpescu! Nu vedeti, toate cartile, filmele si piesele vorbesc despre avortarea comunismului din timpii morti ai lui Ceausescu, doar asta ni se cere, nici macar ceva despre o satra, ca la Stancu! Pana si gestul lui Eli Nastaz, de a cere azil fiscal la Maica Rusia, vine la mana a doua!
