AcasăEditorialStop cadruDOCAR, TOCAR SAU DOCHER?

DOCAR, TOCAR SAU DOCHER?

Istoria coloniala globala se intinde ca raia de la Estul pana in Vestul planetei, si vitavercea. Se reaseaza state intregi, se reaseaza culturi  onorabile, se redeseneaza strazile si parcarile, se trece cu docarul si  cu sareta prin noroi si se inventeaza tari de-a valma, cu tesitura la mare si la soare. La noi, apele nu revin la matca deraiata de atatea  defrisari, dar isi folosesc irigatorul pentru noi trasee prin ograzile bietilor gospodari, iar in aceeasi  vreme se reoranduiesc ploile pentru o realitate mai rezonabila.

Se exagereaza in general in minus, se iau suvite de pamant de flori si se reorganizeaza vaste teritorii de  teama si din complex. Oamenii, in primul rand oamenii, cum canta  toate cartile sfinte ale umanismului, nu mai respecta regulile moralei si nu mai vor sa se imbunatateasca, ies pe banda rulanta si in serie de larg consum. Astazi, oricine poate fi orice, oriunde, ca nu are importanta, mecanismul universal este interesat doar de gesturi protocolare si de simpozioane inutile.

Toate emisiile televizate au fost mereu un prilej de captare a atentiei si de legitimare a existentei acestor martoage, tocari mai pe radicale, de la tocard, gloaba. Persoanele publice au umplut locurile respective fiind simpli actanti ai unei scenete scrise dinainte. Orice anonim incartiruit in vreun post cu privire catre public isi face ochii rotunzi, mistuie inteligenta cu paine si sare, si apoi sare din acvariul intunericului, insurubandu-se direct in luminile rampei.

Cu siguranta existeaza si dorinta de facere de vedete. In schimb  aparitia seara de seara demonetizeaza, nu stiu si nici nu-si dau seama copchiii astia ai ploii, precum si hermeneutii de pripas prezenti  pe toate canalele, ca n-au de unde, n-au auzit si nici nu le-a spus nimeni. Dar, in momentul vorbirii, dupa ora vesela a venit ora confesiunilor, mai abitir a confasiunilor.

Mi-aduc aminte ca Marin Sorescu, mare scriitor roman lepadat acum din calindare, se intreba de ce tot scriu unii calupuri, teancuri de memorialistica gratioasa si dietetica? In primul rand se mira ca orice prost, -oasta poate avea amintiri. Si avea dreptate. Aparuse, de-o pilda, cartea soferului lui Marin Preda, nea Savu, un om cumsecade de altufeliu, frizata, samponata si pusa pe moate de Mircea Nedelciu. Mircea ne spunea ca initial fusese un simplu raport de serviciu. Asa si volumasul asta al Saftoaiei, un fel de consilier al gestionarului din fostul Palat al Pionierilor. Consilier este in schema ultimelor chenare corporatistice denumirea pentru impiegat, surtucar, ceaus, ciubucciu. Adica o vietuitoare care adasta ca bronzul in canatul usii boierului pe care il slugareste. Ciocoi.

Fatuca respectiva mi-a intrat in campia vizuala intr-o seara petrecuta in urbea Ploesci, la o masa dupa o taiere de panglica, fluierand vocale. Parea, de departe, o manseta atarnatoare coborata din supa zemoasa a lui Anton Pann. O alcatuire rotunda si plutitoare. Dar dupa cautatura incruntata, suficient de ambitioasa, suav anapoda si carieristic. Aceasta fiinta se straduieste sa faca, aidoma lui nea Savu pomenit mai dindarat, un fel de raport de activitate din suferinta si din deznadejde. Cat de grobian ar fi, si este, docherul dezaxat si dereglat tiroidiot si perechea, neautorizata dar autonoma, toapa  adiacenta asezata  sub forma de abajur  pe birou-i ca in caricaturile lui Jean Effel, demersul saftoian porneste  din umilire razbuzata si  asta din pacate se vede. Restul nu este decat tacere, intuneric si lipsa  de talent. Ca n-o fi Argetoianu ?

Totul este de fapt si de drept rodul conjuncturii, vorba pe care mi-a reprosat-o un prieten. Omuletii aistia cazuti nu intamplator ca niste carpe ude de pe franghia Realitatii au impresia ca oscileaza superior ca manechinele dintr-o casa de moda. Ei sunt niste boacane, boroboate, stinghereli! Neavand nici meserie, nici glagorie, se agata  de singurul sprijin care strabate palnia de pulbere a taifunului aspirator-respingator: televizorul. Si hamaie pana cade corentul. Sau pana sunt scosi din priza pe usa din dos si trimisi la solduri.

Deaca nu traiam vremile aistea caragialesti, nu puteam despica  niceodata aerul statut din preajma Realitatii imediate. Zau ca da! Nu credeam si nici cu gandul nu gandeam ca unul iti face un cadou  si  te inregistreaza pe ascuns ca ti l-a dat! Nu credeam ca dupa ce ai fost ridicat si umilit cu catuse la incheieturi iesi din temnita ca si cum ai  fi fost in pelerinaj si ti s-ar fi agatat la gatita vreo medalie de incheiere! Sau oferi flori, cum a facut Nichita la Viena pe strazile Eminescului! Asa a tasnit alde Sarbu, arendasul celui mai trash, mai gunoiesc post de televizie romanesc, operatorasul asta intamplator care duce si el o viata zemoasa, dar de capatat. Aidoma tuturor amploaiatilor lui care nu reprezinta absolut nimic.

Despre mizerabila prezenta apoasa si cafenie de la Neuroviziune si despre prezenta sfredelitoare si de funingine de noapte a vestitelor nulitati Liana  Stanciu si Marciuca, data aviatoare! Precum si despre Haleparda noastra boanta!

A apărut, după o mică sincopă tradiţională în istoria publicaţiei, Literatorul, numerele 189-190, revista de literatură şi de atitudine al cărei redactor şef este colaboratorul nostru, Nicolae Iliescu.

 

 

author avatar
Nicolae Iliescu
473 afisari
Zenville

Ultimele știri

proger