Am inceput o noua etapa pe care o asteptam inca din ’90. De atunci stiam ca tot ceea ce va urma se va numi Straniul Interludiu, dupa O’Neill, ca este ceva artificial, traforat din hartie creponata, cu oameni de stransura si de conjunctura, dar banuiam ca se va aseza mult mai devreme. N-a fost asa din pricina incompetentei marilor conducatori, si nu atat ai nostri, ca oricum nici nu contau, ci ai lumii.
Cei doi clovni, Clinton si Eltan, au incurcat iar borcanele pentru cel putin inca cincizeci de ani, am impresia. Nu am facut niciodata politica decat ca privitor si nici nu m-a interesat decat de deasupra limbii romane, dar mizeria care se profila nu am banuit niciodata ca se va lati intr-atat. Si ca niciuna dintre marile puteri nu va da doua parale pe noi.
Mos Tache Brucan avea dreptate cu ai douazeci de ani, chiar daca se prezanta mult prea optimist. Moise si-a fatait poporul prin desertul ala, care e cat Oltenia, vorba lui Mircea Crisan, patruzeci de coti, doua generatii adica, sa-si spele amintirile putrede. El, Moise, credea ca va fi totul echilibrat, ordonat, reglat si nici nu a apucat sa vaza rezultatul. Noi, in atmosfera aia de entuziasm pernicios trecuseram la interzicerea interzisului si toti detinutii de drept comun devenisera disidenti. Daca cereai restul corect erai taxat drept comunist. Din lipsa autoritatii toti aveau dreptate iar ceea ce era ordonat, pana si ora exacta, era din odiosul si sinistrul regim. Cineva, probabil, a fost deosebit de atent cu asta, a stiut s-o induca si sa profite.
Adica integrarea in istoric nu a fost nicidecum o recuperare, o stergere a culpabilitatii anterioare si, la urma urmelor, o reintegrare, ci o intrare noua, direct in muncile unei noi organizari sociale. Oranduirea de dinainte a fost in corpore invinovatita si condamnata. Nu imediat, dupa doua decenii, grabit, superficial si gazetareste. Mult mai interesanta ar fi acum condamnarea acestui interludiu de douazeci si cinci de ani. Eliade, in stilul sau heirupist si legionaroid, cerea pedeapsa capitala pentru cei care nu au stiut gestiona Marea Unire din 1918. Noi nu suntem chiar atat de porniti, dar bine ar fi ca toti astia din spatiul public sa se ridice de pe scaunele lor unde nu au lasat nicio dara, nici macar nu le-au incalzit caci greutatea lor e ca fulgul ! Si nu ne referim doar la seful bancii, ci si la sefuleti de pe la diverse comitete si comitii, facultati, institute, uniternuri si alte asociatii! Toti astia au ars gazul temeinic, adica pentru ei, pentru familiile si pentru acolitii lor! Nu au scos nimic important, s-au lafait intr-o recunoastere locala si au bifat actiuni si simpozioane. Oamenii seriosi, cu scaun la cap, dornici de a-si face o meserie din vocatie nu s-au aratat si nici nu se arata inca, ei nu ies in evidenta decat prin rezultate, nu prin prezenta si prin rating. Ei nu au facut-o nici acum, dupa cum bine se observa. Au iesit, la “capistea spoielii”, palavragiii, detracatii, toapele parvenite, oamenii de nimic pusi pe schimbarea rapida a conditiei lor umile, pusi pe o gloriola de moment. Dar aducatoare de foloase. In primul rand materiale, fireste, si nu numai. Am asistat la o epidemie de titluri, de grade, de diplome, de premii, de burse, de colegii, au aparut sute, mii de volume ce s-au adunat intr-o maculatura mult sub nivelul celei produse in perioada proletcultista. Macar acea perioada continea niste norme, acum s-au deschis baierile axiologice tuturor celor care aveau ca tema critica scorojita a vreunui aspect din oranduirea anterioara si care erau frustrati ca nu ajunsesera atunci directori, ministri sau secretari cu propaganda. Asta le-a tinut loc de talent.
Stiam tot despre toti inca de pe atunci, cum veneau ei intr-un oras inchis ca Bucurescii direct la Viata Studenteasca sau la Scanteia Tineretului si primeau imediat apartament! I-am zarit in presa, prin diverse organisme, pe la diverse posturi de radio sau de televiziune. Prin politica, prin aia activa, ce-i drept nu s-au prea avantat fiindca nu au atatia bani sa-si cumpere locurile. Ei sunt de fapt aceiasi ciocoi ai condeiului ai lui Filimon, aceiasi contopisti ai lui Caragiale, aceiasi gazetari ai lui Arghezi. Isi aduna zgarciurile existentei laolalta, freamata intre ei, isi acorda certificate reumatice de mumificare unii altora si isi alimenteaza nemurirea cu osanale dirijate. Nu avem niciun fel de indoiala, ei nu vor reprezenta niciodata decat golul din si praful de pe toba, dar au trecut prin si peste vietile noastre iar noi am pierdut un sfert de veac. Din clipa cand l-am vazut pe don Pedro Roman anulat, omul cu puloverul rosu insolent din acel decembrie, mi-am dat seama ca ne-am inscris pe alt culoar sau am alergat cu totii douazeci si cinci de ani invers! Toti eroii zilelor de atunci au esuat, au imbatranit urat, s-au degradat, s-au imbuibat mitocaneste, poate cu exceptia omonimului meu. Luati la bani marunti nu sunt decat hartie creponata pentru colorat lozinci trecatoare.
