Fa-te sau prefa-te ca lucrezi, a devenit o replica definitorie pentru stadiul nostru de, iaca, mai avem puţin şi sunt trei decenii ! Replica inregistrata pe banda, replica de aparte, cu accent, indicaţie de regie nedata direct pe postul de televizie. Replica şi indicaţie, sa fim serioşi, de camin cultural, de vodevil, de schiţa de batranul Caragiale, moment sau monument de metabolism revoluţionar, zbor de-o clipa tratat cu mijloacele rudimentare ale şmecheriei bişniţareşti, de pe Covaci. In jargon actoricesc ii spune caccola, carlig, facere grosolana cu ochiul catre public. Un act de limbaj ce putea ramane ascuns in anecdota simpla, de cafenea. Un act de limbaj ce nu a ramas mascat, taman din pricina miracolului scrupulos şi respingator al tehnicii de imprimat biografia Realului. Un act de limbaj care presupune şi un joc scenic şi un amestec de tacamuri cufundate in porţelanul clanţanitor al farfuriilor din chiuveta. Zgomot falfaitor de viaţa luminata de neoanele deja pregatite şi gatite ca pentru defilare.
Bref, in acest spaţiu şi in acest timp postmodern, oamenii nu mai acţioneaza, ci doar se comporta, „par ca lucreaza”, par ca parca s-ar afla in treaba, misuna, ne invaţa filosofii serioşi, nu liichenii şi bleşii, aştia sunt doar gazetaraşi de lista! Deşertul din primii ani ‘ 90 nu era departe de totalitarism, de un totalitarism deplasat şi imprimat televiziunii. Micul ecran ne-a agresat constant, politicienii şi gazetarii s-au inghesuit de pe tancuri direct pe el, schimbandu-ne reperele sociale, domestice şi culturale. Ma rog, incercand şi reuşind in proporţie de masa! Cel mai penibil rol atribuit acestor nimicuri este rolul de marioneta, de marioneta care se bifeaza pe diverse tabele si la diverse vociferari de strada. Imi amintesc de ruşinoasa lista a celor care au luat 100 de dolari (una suta !) publicata pe la sfarşitul anului ’90, caci patronul işi plateşte slugile, dar pastreaza chitanţele !
Sinceramente, nu credeam ca inca din 1990 totul era prevazut, preţaluit şi platit. Aud acum dupa aproape trei decenii ca prietenii mei care ma bruftuluiau ca am ”apucat-o pe aratura” primeau bani – nu puţini, patru sute de mii, la vremea aia ! – şi se duceau la Timişoara (erau trimişi) ca sa miluiasca manifestanţii anti-Iliescu. Acum vreo trei anişori am aflat de-un poetastru de mahala care, dupa ce s-a aflat langa Putere din primele ceasuri ale Revoluţiei, recent intors de pe-afara, “de la copii”, a venit şi le-a spus prietenilor de joaca : “baieţi, o intoarcem, ca de-acolo de unde vin, vine şi malaiul!”.
Au crezut ca daca sunt eroi – facuţi, nu nascuţi ! – ai Revoluţiei devin automat şi mari creatori. In loc sa intre in politica au vrut sa fie mari in literatura, in teatru, in film, unde au pierdut şi bruma de prospeţime pe care o aveau, ca de talent nu putea fi vorba. Premiile Nobel date pentru activitate politica se uita – poate doar Soljenitan sa se mai salveze, desi totusi cea mai buna carte a lui a fost publicata cu aprobarea lui Hrusciov, „O zi din viata lui Ivan Denisovici”.
S. Guleamata, o nulitate regizorala, incearca sa-si faca loc in cinematografie printr-o mizerabila ecranizare a partii a doua din Morometii. El mai incercase marea cu destul si inainte de ’90 cu prima parte, la fel de proasta, dar mai igienica oleaca, fiindca beneficiase totusi de consultanta lui Mihai Ungheanu, autorul celei mai bune carti despre Preda. Si acolo regizorachele se incapatanase sa nu asculte de consultantul tehnic al extragerii, care ii propusese pentru rolul principal fie pe Albulescu, fie pe Dinica, infinit mai buni decat al de fu ales. Oricum, dupa mine cel mai autentic taran roman este Sandu Sticlaru. Aici, in partea asta, beleaua pica pe spuitorul de bancuri Malaele, care nu a nimerit niciun rol cumsecade in ultimele trei decenii, precum si pe actorasul de plan trei R. Vasilescu – de asta imi amintesc ca invatase sa rada mazarat dupa filmul Amadeus, tot inainte de ’90. Oamenii astia ridicati pe aceleasi considerente politice de antart nu prezinta niciun pic de valoare. Se dau si ei de ceasul mortii doar, doar i-o vedea cineva si i-o propune la vreun festival. Cronichetele sigur ca sunt facute de dinainte, maslurile locale de provincie abia asteapta sa-i recompenseze iar banutul trebuie sa treaca dintr-un buget in alte buzunare. Si mai injuram proletcultismul!
