In toamna lui 2005, TVR International m-a invitat sa moderez un talk-show de sport. Emisiunea era deschisa, asa ca in fiecare luni, de la zece seara, intram in direct cu romanii din lumea larga, sunau din Los Angeles, din Valencia ori din Tel Aviv. Show-ul avea o ora si jumatate – la ei era ba dis de dimineata, ba la pranz.
Uneori era amuzant sa-i saluti cu „Buna seara!” si omul de la capatul firului, mare amator de Dudu Georgescu, Balaci ori Hagi (pe primul il vazuse jucand cand era in scoala, pe al doilea – student la IPB, iar de Gica se despartise in lacrimi, in ’94, la Pasadena), era amuzant asadar ca ei sa-ti raspunda cu „’Neata!”. Era insa placut sa-i asculti si sa vezi cat de aproape erau, de fapt, de marginea asta de lume, de teren ori de rama unui ecran de televizor care nu le mai pastra doar amintirile, ci propria lor viata pierduta.
Ningea cand, spre sfarsitul lui noiembrie, un domn maruntel, cu parul alb, dar cu o privire calda si nelinistita, a aparut in capatul culoarului lung, nesfarsit, de la etajul doi al TVR. Ne-am salutat, l-am invitat sa ia loc, s-a asezat, curios si zambitor. O mana de om! Costum elegant, la doua randuri, dar evident scos de la naftalina, pastrat indelung. Ion Voinescu, asadar, doamnelor si domnilor! Vorbim despre toate, cate au fost si nu le stiam… despre Carmen, echipa lui Ionel Mociornita, unde a semnat la 16 ani, dupa razboi, primul contract de profesionist, cum comunistii i-au luat magnatului echipa si l-au bagat la puscarie, cum au plecat ei de-acolo, care-ncotro, Angelo Niculescu la Dinamo, el la CCA, Bazil Marian la Rapid. Din 1950, de la 21 de ani si pana-n ’65, la Steaua. „Toata viata, imi vine sa zic!” 6 titluri, 400 de meciuri, 5 Cupe ale Romaniei, 22 de selectii. „In 1952, la Olimpiada de la Helsinki, n-am jucat decat un meci, cel cu Ungaria lui Puskas! Ne-au eliminat, scor 2-1, dar presa de acolo m-a declarat cel mai bun portar al lumii, Czibor si Kocsi mi-au marcat, dar Puskas – nu! Peste doi ani avea sa aiba 2-0 in finala Cupei Mondiale, la Berna, cu RFG. Au pierdut cu 2-3. Ce echipa! In regie, lumea e crispata. Cred ca nu va suna nimeni. Aiurea, se suna in draci! „Nea Topica, zi-le, dom’le, oamenilor cum te-au vrut Arsenal si Vasco da Gama si nu te-a lasat Armata!”, „Armata m-ar fi lasat, se incrunta Voinescu, Securitatea nu m-a lasat!”. Mai sunt zece minute din emisiune. „Care a fost meciul vietii, domnu’ Voinescu? Din Ierusalim sun…” „Meciul vietii, meciul vietii…” Deodata, celui care s-a luptat, acum o jumatate de secol, cu Puskas si Milutinovic, cu Hidegkuti ori cu Ozon, ii dau lacrimile. „Meciul vietii, repeta obsedant… al vietii… a fost cu Costica Toma!” Toma fusese „fratele” lui, erau de-o seama, sunt de-o seama, aparau pe rand poarta Romaniei si la CCA. Duelul cu Toma, asadar, fusese cel mai greu… (La 3 ani dupa aceasta scena, Costica Toma s-a stins, discret si tacut, lasandu-l pe Ion singur.).
E noapte, e tarziu. Plecam? Undeva, la etajul doi al televiziunii, o umbra schiteaza, imperceptibil, un plonjon spre stanga, pentru a tasni, ca altadata, in fata marelui Puskas, spre dreapta…
Explicatie foto
ISTORIE n Ion Voinescu, pe vremea marelui CCA
