Baietii nu plang niciodata

In mai 2001 ma indarjeam sa inventez o revista de sport. Eram o mana de oameni si cautam un subiect care sa tina coperta primului numar. Aleg sa fac un reportaj in Olanda cu Cristi Chivu cel care, la doar 20 de ani, era capitanul lui Ajax, dar si al nationalei.

Ajung pe Amsterdam Arena. Stadionul e coplesitor, sala trofeelor e mai mare ca Antipa al nostru. Un culoar lung, tapetat cu poze, Kluivert se imbratiseaza cu Finidi, dupa finala castigata in ’95, Pisti Covaci alaturi de Cruyff si trofeul CCE din ’73 etc. „Cel mai frumos moment al vietii mele? Toate clipele pe care le-am trait alaturi de tata. Acum stiu ca, acolo unde e, nu l-am facut de rusine”, ca a invatat multe fiind singur, ca-i datoreaza multe lui Balaci, lui Sdrobis, lui Jenei, care l-a adus la nationala. „Ilie era prieten cu tata, lui ii datorez transferul la Craiova, iar apoi plecarea la Ajax”. E soare afara, Cristi isi pune ochelarii si simt ca nu surade. Spune ca e nedespartit de Victor Becali, ca-n primele 10 zile la Amsterdam a dormit cu el in camera, aveam 19 ani si o luna, era greu. „Tata m-a influentat, insa, cel mai mult in viata. Cat a trait. Nu m-a dus la fotbal cu forta, desi el a fost cu adevarat fotbalist. Nu m-a obligat cu nimic, ba chiar a insistat sa ma tin de carte. Mult timp am facut si scoala si fotbal la acelasi nivel, iar tata nu m-a certat decat cand aveam vreun insucces la scoala, nu la fotbal.” Insist cu Ajax. „Ma sperie timpul. Acum 3 ani eram nimeni, azi valorez 25 de milioane de dolari si sunt capitanul nationalei. Parca n-as trai eu propria mea viata. Dar o traiesc, nu?”. Cand scriu, acum, in 2012, vorbele rostite si tiparite atunci in revista ma fac sa zambesc. Este 2 noaptea, e viscol in Bucuresti si Chivu e de 5 ani la Inter, dupa titluri si cupe castigate cu Ajax, AS Roma si Inter, plus titular pe tot parcursul traseului incununat cu UCL, in 2010, lucru unic in istoria fotbalistilor romani. „Dar o traiesc, nu? Stii, cand Wouters m-a chemat, pe la mijlocul reprizei a doua, in primul meci aici, si mi-a zis ca a cerut schimbarea, sa intru in centrul apararii si sa joc ce stiu eu, mi-au dat lacrimile. Alta indicatie nu mi-a dat. Ochii mi s-au umplut de lacrimi si tin minte ca au inceput sa-mi tremure picioarele. Prima pasa am dat-o la portar, dar n-am gresit nimic. Nimic n-am gresit.”. Imi spune ca e singurul fotbalist de la noi care a ajuns sa joace pentru echipa pe care a iubit-o de mic. „Nu implinisem 7 ani cand mama mi-a cusut Ajax pe un tricou… Stii, uneori, noaptea, ma gandesc daca nu-s ca in povestea aia cu un mare invatat care inventase o sfera, o minge uriasa capabila sa se miste singura. Regina a aflat si l-a chemat la palat, sa-si prezinte inventia, iar el s-a speriat. Panicat, a chemat un pusti si l-a rugat sa intre in sfera si s-o miste la semnalul lui, in caz ca nu-i tine formula.

A doua zi, in fata Curtii, maestrul a rostit formula, iar mingea s-a miscat! Si totusi invatatul a refuzat premiul si a plecat cu capul jos… Pe drumul spre casa s-a intalnit insa cu pustiul pe care-l tocmise, fugea intr-un suflet sa-i spuna ca nu putuse veni la palat sa se vare in sfera… Asadar, zambi Maestrul, mingea se miscase!! Singura! Oare eu am miscat-o cu adevarat? E real totul?”, zice Cristi. In noaptea in care ridica, la Madrid, trofeul Ligii Campionilor, cu Interul, imbratisat de Mourinho, ca de tatal lui, altadata, am vrut sa-l sun, sa-i spun ca da, s-a miscat. N-am facut-o. Trecusera zece ani de la seara aceea, de la Amsterdam, si cred ca stia. Cu siguranta stia.