Un Visinescu de Dobrogea

Prin august, intr-o sambata ploioasa, am fost la Muzeul de Arta din Constanta. Ma asteptam la 3 Iser, 7 Catargi si 2 Sirato (eventual, desene). Pardon! Surpriza serioasa! Cum intri, vreo 10 Andreescu (si a murit la 30 si ceva de ani!), iar in sala centrala de la parter mult Nicolae Grigorescu (peste 20), Tonitza (tot in jur de 20) si Luchian, plus sculptura de categoria grea – Irimescu, Storck, Paciurea. Dupa parerea mea (de profan), Paciurea e peste Brancusi. La etajul 1, sala Pallady, sala Petrascu. Cred ca e cel mai bun muzeu al nostru de provincie, dupa Brukenthal, unde e expus un Tizian recuperat de la americani, care face cat jumatate din Romania.

Impresionat de ce am vazut, i-am povestit mamei. S-a dus si ea sa viziteze. In anii ’50, in cladirea Muzeului de Arta era Scoala Generala unde a invatat dansa. Cand a murit Stalin, pe toata fatada scolii se lafaia portretul Tatucului. De aici incolo, o las pe mama. „Inima mi-a dat branci sa petrec cel mai mult timp in sala Cella Serghi (donatiile scriitoarei – n.m.). Stii bine ca am cunoscut-o, in anii ’70. La un moment dat, m-am apropiat de pervaz, ca sa ma uit in curtea interioara, unde ma jucam cu colegele, in recreatie. Galerista m-a intrebat daca imi e rau. Nicidecum, i-am povestit ca am invatat acolo, ca lucreaza nostalgia. Dumneaei, o femeie foarte indatoritoare, m-a invitat sa revad curtea. Plimbandu-ma, mi-am adus aminte de o intamplare. S-a petrecut in ’52 sau ’53. Diriginta ne-a rugat sa mergem cu bomboane la o colega de clasa, Lidiuta, care era bolnava. Locuia deasupra magazinului «Constanta» (la intersectia strazii Stefan cel Mare cu Mihai Viteazu – azi se gaseste acolo reprezentanta unei firme de telefonie, n.m.). A fost prima data cand am urcat intr-un lift. Am intrat intr-un apartament de vreo 200 de metri patrati, cu sufrageria cat o cancelarie. In timp ce ne jucam cu Lidiuta, o fetita foarte draguta, in incapere si-a facut aparitia un domn – tot numai un zambet. Purta o haina de piele lunga si neagra, cizme pana la genunchi, de aceeasi culoare. Parea o umbra. «Vaaai, s-o pupe tata pe iubita lui mica! Si voi, ce fetite dragalase sunteti!». Cand am coborat din bloc, l-am vazut pe tatal Lidiutei urcand intr-o Volga neagra, cu sofer. Ajungand acasa, tatal meu m-a luat asa, mai energic: «unde ai intarziat, domnisoara?». I-am infatisat toata scena. S-a schimbat la chip. «Volga neagra ai spus? Daca mai calci o data pe acolo, te snopesc!». Tata nu era violent, n-a ridicat mana spre nimeni, niciodata. Dar nici nu-l mai vazusem atat de nervos. In clasa a treia, Lidia s-a mutat din Constanta. Volga neagra a plecat spre Ardeal. Dupa Revolutie, am citit in ziare cu ce se ocupa tatal Lidiutei, Augustin Albon”.

Si acum, Google: „Albon Augustin, locotenent colonel. Numeroase marturii ale supravietuitorilor de la Canal il pomenesc pentru cruzimea sa. El a inventat tortura «Stalpul infamiei». Detinutul era legat de stalp, batut si batjocorit de gardieni, brigadieri si detinuti. Se afirma ca a omorat multi detinuti la Canal, batandu-i cu lopata sau calcandu-i in picioare, calare pe calul sau alb”. Autoritatea brutei se perpetueaza si in puscariile de azi.