Dupa 1990, piata literara din Romania a fost covarsita de memorialistica. Ecaterina Oproiu, dramaturg si prestigios critic de film, povesteste in „Jurnal 1” o intamplare cu marele prozator Petru Dumitriu. A avut loc in Dobrogea, la inceputul anilor ’50, cand singurul aliment la discretie era marmelada.
Petru Dumitriu „trebuia sa scrie Pasarea furtunii (roman proletcultist, aparut in 1957, n.m.). N-a vrut sa se apuce pana cand nu s-a dus la malul Marii Negre ca sa vada cu ochii lui satul de pescari. Un sat de pescari amarati, amarati, dar alimentul lor de baza era o delicatesa pentru care el, Petru, platea, la Athénée Palace, sume colosale. E vorba de caviar. In satul de la malul marii era obligat sa manance sapte zile pe saptamana numai icre negre, pentru ca, in vara respectiva, pescarii scoteau din mare numai si numai moruni. Pestele trebuia predat. Icrele nu interesau pe nimeni.
Toate bune si frumoase, spunea Petru, m-as fi putut hrani cu caviar pana la capatul vietii, dar ce sa vezi? In satul ala, nu exista paine. Nici nu se aducea, nici nu se facea. N-aveau din ce. De la un cap la altul al asezarii niciun coltuc, nicio coaja de pita, nici macar un colac. Asa ca, atat cat am stat acolo, am mancat dimineata, la pranz si seara, icre negre cu mamaliga. Si nu cu mamaliga vartoasa sau cu mamaliga pripita. Din lipsa de malai, aborigenii faceau terci. Deci a mancat cel mai fin caviar cu cel mai autentic terci.”
A mai fost, bre.