De doua saptamani, in toate redactiile se desface aripa de corb a expresiei „sigur, daca moare Regele, materialul ala nu mai intra, iar capul de ziar sau prima stire de telejurnal va fi o imagine cu Majestatea Sa.” Redactiile au ajuns aeroporturi de unde decoleaza corbi. Regele ne-a incurcat socotelile cu un delay, iar noi, cioclii si bocitoarele, avem pretentia sa fim considerati lebede albe.
In conditiile astea, exact asocierea cu APS (Asociatia Presei Sportive, care sarbatoreste, in 2017, 90 de ani) ii lipsea Coroanei. Duda a cusut blazonul Casei Regale pe zdrentele unui cort umplut cu vorbeti si grauri. Cei care stiu sa scrie nu fac parte din asa ceva. Interesant e ca Ateneul Roman ii va gazdui pe grauri, iar eu ma bucur ca aceasta institutie a excelentei muzicale s-a democratizat. Primeste si cu trilul.
Istoria secolelor XX si XXI ( a trecut deja a sasea parte din el) este si o suma de intamplari din sport. Gazetaria de specialitate s-a nascut ca o presa de admiratie, a fost colorata cu pamflete, dinamizata cu investigatii, dusa un pic in ridicol din cauza folosirii nesabuite a superlativelor si otravita de fenomenul paparazzi.
Pentru mine, presa sportiva incepe cu Ionel Teodoreanu, care a povestit in „Craciunul de la Silivestri”(1934) un meci de fotbal, scriind ca „mingea se zvarcolea printre bocanci ca o vulpe printre boturi de mistreti”. Si Camil Petrescu a pus in pagina fotbalul. Mergea sa vada partidele cu actrita Leni Caler, iar ginerele lui Rebreanu a fost un precursor radiofonic al lui Ghitulescu sau, daca preferati, al lui Domozina. As fi inceput cu Matei(u) Caragiale si Henri Coanda, colegi de liceu care jucau oina, disciplina obligatorie introdusa de Spiru Haret, dar nu existau cronicari de sport pe atunci.
Dupa al doilea razboi mondial, presa sportiva a fost un bun refugiu pentru metafora si adevaruri neconvenabile regimului, care puteau fi camuflate in articole dedicate, mai ales, fotbalului. A excelat Fanus Neagu, dar raman si Adrian Paunescu, Ion Baiesu, Radu Cosasu. N-am uitat de echipa lui Eugen Barbu (Vadim, Dan Claudiu Tanasescu) de la „Saptamana”. Imi mai placeau George Stanca si Cornel Nistorescu, Dan Dumitrescu, Octavian Stireanu. Din ziarul „Sportul” retin trei semnaturi. Ioanitoaia, Cupen si Satmari.
In dimineata zilei de 20 noiembrie, inainte de a pune pe hartie (scrisul e greu, scrisul e altceva) acest pomelnic, am rasfoit, „Le Prime Pagine de La Gazzetta dello Sport”, un ceaslov roz de dimensiunile unei genti diplomat, care cuprinde cele mai importante prime pagini, de la numarul unu, din 3 aprilie 1896, pana pe 8 septembrie 2012. L-am luat in 2014, dintr-o benzinarie de langa San Remo, cu 19,90 euro. Am fost foarte, foarte minutios, am urmarit semnaturile corifeilor din zece in cinspe articole, de la Emilio Colombo si Bruno Raghi pana la Candido Cannavo. Pe 3 aprilie 2005, Gazzetta titra asa „Addio, Papa Wojtyla! Il tempo del silenzio. Ora 21.37: se ne va l’uomo che ha cambiato la storia. Lo Sport italiano si e fermato per dargli l’ultimo saluto” Am inteles si eu cat am putut, dar m-a impresionat o fotografie a Papei. Era cu spatele, din profil i se vedea obrazul, saluta cu mana dreapta si se pregatea sa urce niste trepte acoperite de un covor albastru.
