Presa si fotbalul de altadata sunt in doliu dupa doliu. S-a prapadit in Spania, uitat, Ion Bocioaca, probabil ziaristul roman care a lucrat cel mai mult la aceeasi publicatie. O jumatate de secol la „Romania Libera”. A murit la 86 de ani.
Pentru generatia facebook, Bocioaca nu inseamna nimic. Tocmai de aia o sa scriu cateva randuri despre el, pentru ca l-am cunoscut bine. La anul, nu-l va mai pomeni nimeni pe Bocioaca. Nici macar eu, recunosc. Ca sa nu existe discutii ca-i infrumusetez portretul sau ca nu stiu ce, va prezint un fragment dintr-un articol publicat in data de 12.04.2018, cand Bocioaca traia. „In preajma Generatiei lui Hagi am ajuns in 1997, cand am zburat cu echipa nationala in Palma de Mallorca, unde urma sa joace un amical impotriva Spaniei. Pentru prima data vedeam, prin hublou, inima albastrului mediteranean. In charter, numai grei, parca ar fi cazut pe mine televizorul si istoria fotbalului nostru. Hagi, Gica Popescu, Lacatus. Tzetze Moraru, antrenor de portari. Balint, antrenor secund. Piturca, antrenor al echipei de tineret. Cand treceau pe culoar, ma simteam coplesit, ma micsorasem in scaun. Eu nu sunt vreun sfios. De cand ma stiu, singurii oameni in fata carora m-am gandit de zece ori, inainte de a deschide gura, au fost Fanus Neagu si Adrian Paunescu. Dar atunci, in mintea mea, se decupa, in fiecare secunda, cate o secventa de generic. Ziaristii care insoteau nationala – la nivelul fotbalistilor. Ioanitoaia, Satmari (ofiter de presa), Bocioaca. Nea Ion Bocioaca era o legenda in fotbal, nu atat pentru ce scria, ci pentru ce nu scria. Daca voiai sa verifici o stire care sa rupa prima pagina, apelai la Bocioaca. Mosul era dat naibii. Imbracat bine si scump ca impresarii italieni si spanioli. Bocioaca gasea restaurantul unde mancai cel mai bun muschi de vita si tot cu nea Ion te distrai („daca o gagica are peste 25 de ani, nici nu ma uit la ea”) prin piete, pe bulevarde, prin magazine.”
Am gresit, in aprilie, cand am scris ca Bocioaca era o legenda in fotbal. Era o legenda in lumea intima a marelui fotbal. Nu ii bucura pe microbistii care rup camasa de pe ei, nu era scanteietor pe hartie ca Ion Cupen. Dar nici Cupen nu se descurca la business class sau intr-un hotel de cinci stele ca Bocioaca. Intrai in hol la Lido, la unspe dimineata sau la sapte seara, il gaseai pe Bocioaca, in bar. La pranz, nea Ion traversa la Ambasador, ca il astepta cineva si acolo. Iar povestile si sfaturile lui sunt de neuitat. Cand a implinit 67 sau 68 de ani de ani, in octombrie 1998, si-a facut aniversarea la un restaurant de Fado din Porto, cu o seara inaintea meciului Portugalia – Romania 0 – 1. Atunci ne-am imprietenit, in acel stabiliment de lux cu bijuterii si orologerie de vanzare la receptie. Eram cel mai tanar de la masa si ieseam, din cand in cand, sa fumez sub o arcada sangerie de bougainvillea. L-am intrebat de ce m-a chemat si pe mine, ca nu era nimeni sub 50 de ani, la masa. „Nu puteam sa te las cu apreciatii tai colegi, fiindca n-ai nici sapca in cap, nici rucsac in spate. Stii care-i problema cu ei? Schimba trei locuri de munca pe an, de-aia nu prind niciun cheag. Io sunt acum cu tine la masa, ca ziarist al <<Romaniei Libere>”, iar prima data am fost in strainatate la Istanbul, in 1956, tot ca ziarist al <<Romaniei Libere.>>”. Mi-am adus aminte de povestea asta in 2008, la Campionatul European din Elvetia. Un ziarist isi pierduse rucsacul, pe stadionul din Zurich. I l-au gasit stewarzii si l-au adus la hotel. Ceilalti ziaristi se mirau, iar unul dintre ei a intrebat „dar ce avea in rucsac?” Nu m-am abtinut. „Ce sa aiba ziaristul in rucsac? Un sandvis.”
