Intrebat care e ultima carte pe care a citit-o, premierul Tudose a spus ca a recitit „Groapa”.
A crescut in ochii mei, „ti se pare, creste iarba”, asa se incheie cea mai frumoasa carte a literaturii noastre, dupa parerea mea. ” Vibratie de poet si mestesug de pictor” (Geo Serban, „Luceafarul”, 1964), „o viziune barbateasca asupra vietii” (chiar Eugen Barbu), mahalaua pusa in pagina fara siropul interbelic. Capodopera lui Barbu a fost atacata in toate felurile. S-a spus ca i-ar fi scris-o tatal sau natural, N. Crevedia. Tatal in acte era tamplarul N. Barbu. Tampenii! Crevedia era rudimentar, Barbu e la nivelul Matei(u) Caragiale si Arghezi. Recent, „Romania Literara” a publicat o mizerie, sustinand ca Barbu s-ar fi inspirat din romanul „Hotel Maidan”, al obscurului Stoian Gh. Tudor. Alta aberatie, se potrivesc cateva expresii argotice specifice fiecarei epoci, daca zici azi „esti marfa sau esti scula de gagica” nu plagiezi pe nimeni.
De gustul literar al lui Tudose l-a frecat grija pe ceapistul fruntas Grigore Cartianu, care crede ca literatura a inceput cu editura Humanitas. „Asta-i nivelul lui Tudose”, a scrijelit Grigore pe facebook, cu coasa. Eu recunosc un dobitoc in momentul in care contesta moralitatea lui Barbu. Dar mie Eugen Barbu mi s-a parut intotdeauna un om foarte moral, in comparatie cu Gabriel Liiceanu, si foarte talentat, in raport cu Plesu, ca Liiceanu nu poate fi banuit de talent. In literatura, Barbu a fost un industrias care nu dadea produse de serie. „Unsprezece” si „Balonul e rotund” au reprezentat niste compromisuri, niste strategii in asteptarea publicarii marelui roman „Groapa”. Grigore, Grigore, nu fi prost cum ai mai fost, nu-l amesteca pe Barbu cu GDS si alte flecustete parfumate, care au produs doar gauri in buget si matreata!
Tot in categoria Liiceanu – Cartianu (astia doi nu pot fi separati, ii prezint scuze lui Gregoire ecrivain daca nu-l onoreaza compania) se regaseste un mucos abisal, care a delirat cu patos la Ev.Z si Adevarul, fiind recuperat – se putea altfel? – de Tolontan. Cacaciosul astral a scris nici mai mult, nici mai putin despre poetul „Gica” Pitut. Precizare pentru profani, nicidecum atestare a valorii literare: poetul Gheorghe Pitut este inmormantat langa Nichita Stanescu, la picioarele lui Eminescu. A avut un destin tragic, ca si fiul lui, Ioan Pitut. Prieteni scumpi de familie, pe care i-am condus la Bellu. Pitut era un poet de o solemnitate ardeleneasca pe linia Goga-Aron Cotrus si se dovedea un om de o sobrietate in fata careia capitula chiar si Fanus Neagu. Nu existau caterinci si familiarisme cu Pitut, nici sotia sa, doamna Valentina Pitut, nu-si permitea sa-l ia cu „Gica”. „Din cer cad copiii/pe pamant/ de-acolo de sus/ din antichitatea luminii./ Tiuie nervii /stelelor in sangele lor/ fiecare copil e un des-astru. / Mai tarziu doar / incepe sa-i iubeasca/ pamantul/ cu o rabdare de paianjen / pana cand / se face o iarna eterna.” Sa-i zici „Gica” poetului care a scris despre antichitatea luminii si despre iarna eterna e ca si cum te-ai lua la perpules cu Nicusor Iorga si Tavi Goga. Aloooo, ba, Iorga, ce mai faci, ba, Nicule? Unde-i Lucica? Lucica Blaga!
