Gurişti, nu artişti. Am mai pus întrebarea şi insist: dacă afonii de scenă sunt artişti, atunci Brâncuşi ce a mai fost? Cel mai tare mă distrez când se afişează „artiştii” la tocşoaie şi spun că iubesc publicul. Ce demagogie! Cum să iubeşti o pădure de oameni? Când povestesc cât le pasă de fani, pliscarii îşi depersonalizează admiratorii. Dacă în afara sălii de spectacol îi abordează vreun chibiţ, aflat eventual în eclipsă financiară, nu ştiu pe unde să mai fugă de el. Atunci când hartiştii moşteniţi de la Gheorghiu-Dej îşi clamează sentimentele faţă de ascultători, mai treacă-meargă. Cu adevărat enervanţi mi se par ipocriţii tineri. Când îl văd pe liricul săculeţ cu cartofi numit Fuego cum face pe popularul, îmi vine să-l trimit… nu în preajma mamei sale, ci în secolul XIX.
Recent, la o emisiune, bucălatul desuet lălăia o romanţică, o ameţeală de dragoste, ceva cu „ţi-am adus un măr”. Şi chiar avea un coş cu mere, din care împărţea amărâtelor din public, plătite ca să umple studioul. Totul era foarte trist, dar nu pe fond artistic, ci din cauza minciunii. În pauzele de muzichie, trubadurul rotofei ne povestea despre Grigore Vieru. Nu sunt zăpăcit după poezia lui Vieru, însă mi-a părut rău de el când a fost jignit din cauza mea. Vieru a citat dintr-un articol al meu („Mare, mare de tot”), dedicat lui Eugen Barbu, iar nişte fătălăi de la revista „Literatura şi arta din Chişinău”, care se dau emancipaţi ca să scape de provincialism, dar nu reuşesc, au scris că „noi considerăm acest articol o nouă formă de barbarie proletcultistă”. Revin la Fuego. Vreo oră, cât a durat emisiunea, ne-a împuiat capul cu Grigore Vieru, Grigore Vieru, Grigore Vieru. Auzi, păstrămioară sensibilă, bagă şi ceva de Bolintineanu! Nu-l uita nici pe Conachi! Pe Alecsandri lasă-l, că e prea complicat pentru tine!
