Adevaratul Neversea (ce titlu jenibil, „Niciodata marea!”, evenimentul fiind exact la mare, iar „creativilor” din publicitate lipsindu-le tocmai creativitatea) a avut loc sambata, la pranz, in Nordul Mamaiei.
Cu iubitul-breloc agatat de degetel si imbracata intr-un compleu de vara kaki, Elena Udrea trecea. Nisipul de la Crazy Beach si valurile ii fezandau gleznele. In absenta cercopitecilor frumosi si liberi, n-a huiduit-o nimeni. Ba chiar un baiat cu tatuaje a inceput sa fredoneze, peste muzica house, „Oooo, frumusete rara, imi aduci in suflet numai vara, ooooo, Mamaiaaaaa-Paris, ruta iubirii de vis!”
Am urmarit Neversea din trafic si de pe terasa Restaurantului Esplanada, pozitionata strategic, pe dealul cu maslini salbatici de deasupra show-ului faraonic de pe plaja Modern. Am vazut tot. Vreau sa stau cat mai departe de obiectivitate, echidistanta si alte idiotenii, dar incerc sa fiu corect in raport cu evenimentul girat de multinationale. Ceea ce e greu. Asa cum tineretea nu-i un merit si batranetea nu-i o vina, nici sa fii corporatist nu-i o virtute si nici sa fii patron roman n-are de ce sa fie o servitute. Contrar asteptarilor, organizarea Neversea a fost la inaltime, iar traficul aerisit. Ar fi excelent sa se faca Neversea tot anul, ca sa se miste binisor si Primaria. Excesele mele pamfletare la adresa Neversea trebuie puse, probabil, pe seama anilor adunati in buletin. Dar daca as avea un copil de varsta Neversea, i-as da banii sa fie acolo, ca sa nu faca alte prostii si sa nu prinda boala pe mine. Apropo de prins, pe mine nu m-a prins cand am dat bacul. Sincer, nici muzicoasa fara versuri nu m-a deranjat foarte tare. Daca as sti si cum ii cheama pe „artisti” (scartaitorii-mixangii sunt colegi cu Michelangelo!) as fi smecher. Dar ce-i al lor, e al lor, nu se poate contesta! Au reusit sa imprastie niste sunete mai placute decat un elicopter care survola plaja ca sa ne apere de rusi, plin de rusi, dom’le, plin de rusi! Resimt datoria de a-l lauda si pe un idol al meu, care, sambata spre duminica, langa digul de pe Plaja Modern, a salvat o corporatista de la inec. I-a scos-o din gura.
Spre miezul noptii, m-am dus in carciuma unui prieten si sunt in masura sa va ofer „o stire in premiera”, „in exclusivitate”, cum ar zice ziaricii, care n-au talent si traiesc din exagerari si superlative. Nu-i dau numele prietenului, ca sunt discret ca el. Serghei Mizil se numeste. Pe ecranul televizorului din restaurant rulau melodiile preferate ale lui Nicu Ceausescu. „J’ai entendu La Mer”, „Aline”, cantate de Cristophe, si „Le meteque”, de Georges Moustaki. Oamenii de peste 60 de ani le stiu, noi, „tineretul”, le gasim pe You Tube. Niciodata nu l-am vazut pe Serghei induiosat ca alaltaieri, cand mi-a povestit, in stilul lui, despre Nicu Ceausescu. „Fraierul era sensibil, lumea nu stie. Sugea din deget, asta era ticul lui, si punea tot timpul <<J’ai entendu La Mer>>. Io ascultam Led Zeppelin si Deep Purple, iar pe el il gaseam, dimineata, in holul vilei, sugand din deget pe << Le Meteque>>. Si in ultimele zile, inainte sa se prapadeasca, punea in continuu <<LeMeteque>>. Fraierul era timid si nu se regasea nicaieri.”
