Guristi, nu artisti. Am mai pus intrebarea si insist: daca afonii de scena sunt artisti, atunci Brancusi ce a mai fost? Cel mai tare ma distrez cand se afiseaza „artistii” la tocsoaie si spun ca iubesc publicul. Ce demagogie! Cum sa iubesti o padure de oameni? Cand povestesc cat le pasa de fani, pliscarii isi depersonalizeaza admiratorii. Daca in afara salii de spectacol ii abordeaza vreun chibit, aflat eventual in eclipsa financiara, nu stiu pe unde sa mai fuga de el. Atunci cand hartistii mosteniti de la Gheorghiu-Dej isi clameaza sentimentele fata de ascultatori, mai treaca-mearga. Cu adevarat enervanti mi se par ipocritii tineri. Cand il vad pe liricul saculet cu cartofi numit Fuego cum face pe popularul, imi vine sa-l trimit… nu in preajma mamei sale, ci in secolul XIX.
La o emisiune rereredifuzata pe un post al unor frati carbogazosi care au distrus hotelurile din Neptun si Mamaia, bucalatul desuet lalaia o romantica, o ameteala de dragoste, ceva cu „ti-am adus un mar”. Si chiar avea un cos cu mere, din care impartea amaratelor din public, platite ca sa umple studioul. Totul era foarte trist, dar nu pe fond artistic, ci din cauza minciunii. In pauzele de muzichie, trubadurul rotofei ne povestea despre Grigore Vieru. Nu sunt zapacit dupa poezia lui Vieru, insa mi-a parut rau de el cand a fost jignit din cauza mea. Vieru a citat dintr-un articol al meu („Mare, mare de tot”), dedicat lui Eugen Barbu, iar niste fatalai de la revista „Literatura si arta din Chisinau”, care se dau emancipati ca sa scape de provincialism, au scris ca „noi consideram acest articol o noua forma de barbarie proletcultista”. Revin la Fuego. Vreo ora, cat a durat emisiunea, ne-a impuiat capul cu Grigore Vieru, Grigore Vieru, Grigore Vieru. Auzi, pastramioara sensibila, baga si ceva de Bolintineanu! Nu-l uita nici pe Conachi! Pe Alecsandri lasa-l, ca e prea complicat pentru tine!
