Ne aflam cam la mijlocul perioadei dintre zilele nationale (4 iulie si 14 iulie) ale unor state-busola.
Franta a ajutat America in Razboiul de Independenta si i-a dat Statuia Libertatii. America a salvat Franta si Europa (Debarcarea din Normandia) si a transformat Turnul Eiffel in cel mai important reper european din filmele de la Hollywood. Stiu ca par ironic, un pic chiar sunt, dar „acest surub infipt in inima Parisului” (Maupassant) este nelipsit din orice productie americana cu actiune la Paris. Se cearta doua personaje, iar pe fereastra se vede Turnul Eiffel. Ca sa bag si Romania in subiect, Brancusi a devenit cunoscut la Paris, dar pretul lucrarilor lui a explodat in America. Ambele civilizatii au influentat (cred ca mai mult in bine decat in rau) limba romana. Pana sa vina comunistii, vorbeam frantuzit din carti. Dupa 1970, ne latim gurile cu romgleza de Kojak si J.R. Ewing. Cine se ia de rusi, aici ar putea sa-i loveasca. Dupa plecarea Regelui si pana la Praga 1968, romanii nu s-au prostit de drag (nu-i nimic rau in a te prosti de drag, asa faci si cand te joci cu un copil) in nicio limba straina.
Paralele SUA-Franta ar mai fi, dar azi ma gandesc mai mult la Franta, pentru ca Ziua Americii a trecut, a Frantei urmeaza. Am citit despre niste primari comunisti din sudul Frantei (Aubagne si Arles), care au mers pe sloganul Fraternite égalité Gratuite, au facut pomana electorala cu autobuzul (nu plateste nimeni) si au pierdut alegerile. Comparatia cu PSD, care a dat trenul moca pentru studenti, era inevitabila. Continuand asa, PSD se va curata, dar nu de lichele, ci cu totul. Povestea cu primarii am luat-o din cartea „Sapte ani in Provence”, de Ioan T. Morar. Nu l-am simpatizat cand era in Divertis si il imita, ingrosand pana la autoschimonosire, pe Ceausescu. Glumele lui erau atat de bune incat te tineau la distanta. Nu mi-a placut nici ce scria in vechea „Academie Catavencu”. Recunosc ca nu i-am citit nici romanul de succes, zice el, dar zic si altii, „Lindenfeld”. Am luat „Sapte ani in Provence” pentru ca si eu m-am indragostit de aceasta zona, dar si ca sa-l compar pe Morar cu Peter Mayle, un englez care a facut succes mondial (inclusiv o ecranizare cu Russel Crowe si Marion Cotillard) scriind despre masivul Luberon, Menerbes sau Aix-en-Provence (Cours Mirabeau, cafeneaua Les Deux Garcons, unde mergeau Cezanne si Zola). Mai pe scurt, am vrut sa-l arunc pe Morar dintr-un maslin pierdut in lanul de lavanda-Peter Mayle. N-am reusit.
Morar s-a stabilit intr-un oras-statiune de coasta, La Ciotat al fratilor Lumiere, Mayle locuieste la o ora si jumatate mai sus, in Menerbes. Dar Morar se apropie (cu masina) de zona lui Mayle si descrie la aceeasi inaltime (e vorba despre pagina ca versant) Gordes, cel mai vizitat sat din Franta, sau Cavaillon, un Dabuleni (cu destin bun) al pepenilor galbeni. Morar reuseste capitole foarte vii si doldora de informatii si despre Sanary, un sat provensal de pescari unde s-a refugiat intelectualitatea antifascista pe vremea Frantei ocupate, dar ne uimeste si cu descoperiri, cum ar fi cea legata de La Roque-sur-Pernes, un village din Vaucluse „care, parasit fiind, fusese repopulat, incepand din 1950, cu banateni, les banatais, veniti acolo fugind de urmarile razboiului. E vorba de alsacieni care colonizasera Banatul”. Va recomand aceasta carte de vacanta, cu generozitatea care nu ma caracterizeaza (in scris).
