Luvru 2019. Indieni in ciorapi, pe o canapea circulara, langa „Fecioara intre stanci” a lui Da Vinci. Se mananca popcorn ca la film. Se vorbeste mai tare decat in metrou. Se bifeaza Goya, Vermeer si Rafael ca brandurile de moda de pe Rue de Saint Honore. Ce, de pe Saint Honore cumperi ceva? De la Luvru te mai alegi cu un album de arta. Sau cu un magnet, daca ai biblioteca pe google. Diferenta e ca geamul Giocondei nu e spart, in vreme ce vitrinele securizate de pe Saint Honore (Brioni, Alexander McQueen, Billionaire) sunt crapate, fiindca au drum pe acolo si anarhistii. La Luvru, succesiunea de capodopere are doua efecte. Intai iti copleseste ochiul si mintea, iar dupa cateva minute iti rupe resortul admiratiei. Esti in pericol sa strige Tizian dupa tine sa-l bagi si pe el in seama, iar tu sa-i raspunzi „iarta-ma, nu te-am vazut, ca vorbeam cu nen’tu Giorgione!” Singurul tablou scos in evidenta e Mona Lisa. Gioconda sta singura intr-o incapere imensa, ca boierii la puscarie. Si se uita fara sa clipeasca la sutele de telefoane care o pozeaza. Cand o fotografiezi pe Gioconda trebuie sa fii foarte atent. La portofel. Fiindca tehnica de nuantare care reduce contururile (asa a facut Da Vinci ochii Giocondei) e o gluma pe langa tehnica de nuantare care reduce veniturile turistului (mai simplu, ciordeala).
Spectacolul vitrinelor sparte din fata brandurilor developeaza lumea de azi. Am inceput sa le dau dreptate si baietilor adunati in „Vestele galbene”. E foarte greu – e chiar pacat ca te-ai nascut – daca traiesti la Paris cu 500 – 1000 de euro pe luna. E greu si cu 3000, fiindca ai facturi. „Buna ziua” relaxat poti sa dai de la 5000 incolo. Iar „Vestele galbene” sunt deja niste ciorapi gauriti. Am fost pe Champs Elysees chiar sambata dupa-amiaza, cand se strang, de obicei, protestatarii. Mai periculoase mi s-au parut pustoaicele care ieseau din Sephora, machiate ca Rambo in Vietnam. Din Place de la Concorde pana la Grand Palais era permisa doar circulatia pietonala, iar in partea superioara a bulevardului, spre Arcul de Triumf, nici urma de Veste. Sutele de jandarmi ziceai ca supravegheaza o defilare de masini scumpe. S-a pus semaforul pe rosu si am vazut patru Ferrari. Poate ca m-am nimerit la Paris intr-un week-end mai linistit. Totusi, de la televizor am aflat ca au fost 85000 de manifestanti in toata Franta. Eu nu am intalnit niciunul. Pe Champs Elysees, mii de oameni erau in carciumi, zeci de mii in magazine si sute de mii se plimbau. La Toulose, Vestele galbene au dat foc unui chiosc si erau mai multe tancuri decat demonstranti. Repet, insa, Vestele galbene au motive de revolta. E mai bine fara bani la Bucuresti decat la Paris, fiindca Bucurestiul nu te umileste. Vii de la Arcul de Triumf, cobori pe Friedland spre Haussmann ca sa ajungi la Galeries Lafayette si citesti „aici a stat Balzac.” Mai mergi cateva zeci de metri – „Aici a stat Proust”.
Daca de Vestele galbene nu mi-a fost teama, de refugiatii africani – mi-a cam fost. Degeaba. Si astia mi s-au parut cumintei. I-am vazut muncind si erau foarte seriosi, de la receptioner la vanzator, de la sofer la chelner. S-au adaptat bine. Europenii de la mama lor sunt problema, ei nu inteleg cum de s-au amestecat atat de repede straturile sociale si etnice. In aeroport, blondul alsacian intinde pasaportul, spre verificare, nigerianului, care il intreaba de unde vine. Periculos ar putea fi – dar nu e – in metrou, daca vorbesti cu sotia si zici in romana „m-a sunat Adrian”. Iar copilul te intreaba, tare: „ce-ai spus, cine-i african?” Cateva sepci se intorc spre tine, dar vine statia urmatoare si te salveaza. Ca sa nu mai amintesc ca sepcile din metrou si de pe strada au la fel de multe probleme ca Vestele galbene. Africanii si-au stabilit si ei prioritati, asa ca nu irosesc timpul. Imi e greu sa cred ca vor contribui la dezvoltarea culturala a Parisului, dar macar au inteles viteza in care a intrat metropola. Hotel de Crillon si magazinul Charvet din Place Vendome (unde un adevarat monsieur isi comanda camasi, cu duzina) se adreseaza in continuare lumii vechi. Dar in Les Deux Magots, in Cafe de la Paix sau in Brasserie Lipp, ospatarul african ii aduce tacamuri (si aproape ca il indeamna sa le foloseasca) americanului care, cu o mana duce sandviciul la gura, si cu cealalta tine batul de selfie.
