George Stanca, o felie de viata pe care spumega mierea, prin untul talentului. Nedrept si sensibil, ca toti pamfletarii. Una storia di guerra pe catifeaua cuvantului. Stanca era un luptator cu inima de fagure si vazduh. Un vazduh albastru, din cerneala noastra veche.
Suna aiurea, fiindca sunt mai tanar decat Stanca, dar pe acest specialist in sangele literei l-am mostenit de la tata. I-am povestit tatalui meu, prin anii ’90 (va rog, o reverenta pentru secolul trecut!), ca am baut cu George, pana dimineata, la Vox Maris. Iar tata mi-a spus „intreaba-l despre alea zece blenoragii!” Dupa 1970 pana spre 1985, tatal meu a fost directorul Policlinicii Drumul Taberei, avea cabinetul la etajul unu, si il trimitea pe George la parter, unde Dan Claudiu Tanasescu era sef peste internisti. Bineinteles ca l-am intrebat pe Stanca despre blenoragii. Nu s-a suparat. Dimpotriva. Se mandrea cu astfel de realizari. Blenoragia e drapelul poetilor. „Am avut 47, nu zece!” Era berbant George, era berbant si se mandrea cu trofeele epidermice! N-am rezistat. „Oooo, ce cariera de futadore! Mai multe injectii decat numere date!” Pe vremea aia, scapai de blenoragie cu injectii. M-a injurat, dar zambea. Una storia di guerra, o smardoiala intre acrobati lirici.
Inca o povestioara din veacul covarsit. In septembrie 1992 eram la Hotel Ambasador, din Mamaia, cu o fata care s-a prapadit si ea, de tanara. E o peluza de carciuma la Ambasador, intr-un trapez cu baza mare spre latifundiile euxine. Cateva mese, doar cateva mese pe acea peluza, pe care o numeam, fortand, „una bella loggia.” Si a aparut George. S-a asezat cu noi la masa. Era in bani. Incepuse presa grea la Constanta. Dupa cateva minute, prin iarba deasa de sub loggia a trecut Nicu Covaci. George l-a strigat. Covaci a baut un pahar cu noi. Un sprit brumat, un sprit de gheata si fum. Am ciocnit cu un invingator al Razboiului Rece. Una storia di guerra. Claviaturile verzui ale Marii spumegau despre altceva.
Una si din 2010, un amurg de toamna, la Paris. George nu mai era in bani. Eram eu. „L-am <<baut>> pe taica-tau, m-am revansat fata de el prin tine, dar acum dai tu spritul!” Franta – Romania 1-1, pentru asta am fost la Paris. L-am invitat pe George la Les Deux Magots, in cafeneaua unde ne inchipuim toti ca posteritatea intra in nota de plata. Marquez obisnuia sa citeasca „Le Monde”, la Les Deux Magots. Nichita Stanescu si Andritoiu i-au cerut bani lui Zaharia Stancu, ametindu-l pe batran ca vor sa-l astepte pe Sartre, tot la Les Deux Magots. Zaharia Stancu s-a facut ca-i crede, iar Sartre n-a venit, normal ca n-a venit. Si cum povesteam, am avut un asfintit cu George, la Les Deux Magots. La a treia sticla de vin, ne-a bagat in seama cineva. Ne-a si mangaiat putin. Si pe urma ne-a zis „plecati, golanilor!”. Era Parisul.
A doua zi, dupa meci, badigarzii, vamesii, politistii de frontiera sau ce or fi fost baietii aia din aeroport i-au confiscat lui George briceagul. Aveau dreptate. Ce sa cauti cu briceagul intr-o lume de teroristi? I se rupea lui George de teroristi. Poetul meu era cu mintea la Les Deux Magots. Iar briceagul, ce briceag! Un briceag cu care ne dam smecheri noi, pamfletarii, dar taiem cu el coji de grapefruit. Un briceag gros, de felurite folosinte, cu stema Elvetiei. Unul din brandurile acestei tari. De la Zurich la Geneva, gasesti briceagul ala peste tot – in magazine, in camerele de hotel de cinci stele. Nu m-am abtinut, normal. „I-au luat omului svitzerlandu’, dar mai are doua acasa, ca a stat la trei hoteluri din Elvetia! Ce vorbesti, ba, una storia di guerra!”. George radea, dar era trist. Asa il voi tine minte. Razand trist. Si mi-a raspuns „nu mai rade, bagabontule! Imi pare rau dupa briceag. Era visiniu.” George iubea, iubea Rapidul. Avea sangele unei livezi siciliene de grapefruit. Una storia di guerra.
