Diaspora se imparte si ea pe zone si perioade.
Din punct de vedere cultural, n-ai cum sa compari Diaspora de dinainte de ’89 din Germania si Elvetia cu Diaspora de dupa 2000 din Italia si Spania. Ultima categorie este in inferioritate intelectuala si fata de congenerii din Diaspora de pe alte continente. De obicei nu ma impiedic de reguli jurnalistice si generalizez fara sa-mi pese. Acum n-o voi face. Recunosc chiar ca am ales intamplarile in mod subiectiv.
Diaspora veche. In 2005, in Elvetia, am cunoscut multi romani trecuti de 80 de ani. Imi amintesc de Florea Nicoriuc. Sau de familia Filipescu. Doamna – medic, domnul – arhitect, nepot al lui Nicu Filipescu, „duelgiul” despre care a scris N. Pandrea. Nicu Filipescu l-a omorat cu spada pe Gh. Em. Lahovary. Ambii erau, printre altele, proprietari de ziare. Florea Nicoriuc avea 85 de ani, in 2005. Intre timp s-a prapadit. Era fermentul Diasporei din Elvetia, fondator al Bibliotecii Romane din Freiburg (din Germania, nu Fribourg-ul elvetian) si al Bisericii ortodoxe din Baden. An de an, la sase saptamani dupa Pasti, se ducea in Alsacia, pentru a face o slujba celor 700 de soldati romani luati prizonieri de nemti in Primul Razboi Mondial si ingropati in cimitirul din Schutzmatt. A ajuns in Elvetia pe 24 aprilie 1945. Se exprima arhaic. „Unchias”, „om de vitejie”, „iarba dracului” (il enervau tigarile mele). Povestea de ziceai ca-i Ion Creanga. „In razboi, am ajuns pana la cotul Donului. Ne primeau rusoaicele cu ligheanul la usa. Ne spalam pe picioare si pe urma stingeam festila”.
Diaspora noua. Spre mijlocul anilor ’90, o echipa romaneasca de fotbal a jucat la Cagliari, in Sardinia. In avion au urcat si cateva zeci de baieti din galerie, hotarati sa ramana in Occident. Multi au si facut-o, sunt si azi acolo. Dialog de atunci. „Vrem sa mergem in Germania sau in Franta”. „Si cum ajungeti acolo?”. „Cu trenul”. Da, da, nu radeti, se duceau din Sardinia in Germania cu trenul!
