Ati constatat recent ca viata in presa e scurta, asa ca adevarurile nu pot astepta, fiindca se pierd.
Cazul Gheorghe Voicu. Eu nu lucrez cu familiarisme in afara prieteniilor indelung sedimentate. Daca ii zici cuiva Gica, risti sa-ti spuna si el Sulica, desi la Gheorghe Voicu nu era cazul, stia ce presupune a doua plural, era un autodidact cizelat. Cel mai urat l-a descris, pretextand ca-l evoca, mentorul lui, sssscriitorul asssspirant Crisssstoiu Ion. Sassssaila umorisssstul (de unde umor la un tocilar batran?) a povestit ca Voicu era mare ziarist pentru ca s-a strecurat la o conferinta de presa a lui Mitterand, carand sacosa unor cameramani francezi. „Sssssimteeea sssstirea!” Extraordinici, titanule pitic! Voicu a fost un devorator de carti, nicidecum un paparazzo. Cred ca am strans, in 12 ani, o suta de ore in care am vorbit cu Voicu despre literatura. Era cult si manifesta, totodata, un cult pentru scris. Si ii era teama sa comita literatura, desi inghitise biblioteci intregi – nu exagerez. Avea si doua defecte, ultimul lovindu-l dupa 2000. Primul defect al lui Voicu era ca te adora, te adora pe tine, Cristoiule, iar tu l-ai prezentat ca pe un reporterache – pistol, care s-a insinuat langa Mitterand! Te infatisa intr-o nemeritata hlamida de „maestrul Cristoiu”, Doamne fereste!, iar eu il tachinam cu „nu-l cunosc pe Cornel Nistorescu, dar il consider mult mai talentat decat pe maestrul dumneavoastra!”. Sa fim seriosi, pentru mine, maestri in viata sunt D.R. Popescu, Eugen Mihaescu, Viorel Marginean. Al doilea defect al lui Voicu era ca se imburghezise, omul plecat de jos se imburghezise. Devenise fricos aiurea, chiar si in afara inevitabilelor slabiciuni profesionale. Cand imi refuza un articol despre vreunul pe care il credea prieten – desi el n-avea prieteni, si aici il imita pe messssschinul maesssstru Cristoiu – ma lua la un misto subtire : „textul e genial, dar il mai pastram putin!” Il ducea capul, avea umor. Mai nasol era cand se ferea de gloante oarbe. Sa nu ma iau de mecanicii auto, fiindca avea si el masina, sa nu critic sistemul de invatamant, ca dadea fiul lui bacalaureatul.
Cea mai tare faza a fost cand mi-a scos un text despre masoneria din Vaslui.”Nu ne punem cu masoneria!”, desi el nu era mason. Regret ca am pierdut articolul. Il refac, sub forma de telegrama. Prin 2005, m-am dus cu Dinu, Cornel Dinu, in vizita la Porumboiu. Amfitrionul – minunat, hotelul – mult peste Vaslui. Nea Adi a avut o rugaminte. Sa stam in separeu, ca toata sala era inchiriata de masoneria din Vaslui si inca doua judete, Suceava si Iasi, parca. Au venit masonii, la costume, ceremoniosi, cu colane peste cravate, „frate, te imbratisez!”, vrajeala din asta de combinagii. Masonii erau primari, sefi de gara, carciumari, felceri comunali, notari. Dupa o ora cu orchestra si vinul casei, masonii si-au scos sacourile. Dupa inca doua ore, au chemat talentele locale, in numar de trei. Printre ele, celebra Urlatoarea, o superba (sutien umplut bine si teapan, cracament, mecla Sophia Loren) care ar fi facut cariera in Uniunea Europeana cu granitele proaspat deschise, daca n-ar fi avut o cicatrice de vreo cinci centimetri pe obraz. O mangaiase un taranoi, cu briciul. V-ati ratat destinele, n-ati vazut cum dansau Urlatoarea pe masa si masonii pe scaune!
