Era in 2005 sau in 2006, era aprilie sau mai, era o societate care crestea, era o vreme de geaca sau de camasa. Era asa. Era asa frumos cum nu mai e. Era.
Dupa orele de pranz din ziua de aprilie ori mai m-a sunat Cornel Dinu. „Diseara iesim in oras cu Fanus.” Am fost pe terasa unui restaurant italienesc, din Piata Galati. Carciuma o tinea un sarb. Am ajuns primul, am comandat, i-am asteptat. Si a venit Fanus Neagu. Avea un sacou gri, larg, larg, in care ar fi incaput 47 de sticle de trei sferturi si trei sferturi dintre metaforele izbutite ale Literaturii Romane. A inceput in forta, de era sa lesine sarbul. „Da-mi o braga! N-ai? Da-mi niste hamsii! N-ai? Da-mi doua scovergi! N-ai? Ba, dar tu ce ai, de n-ai?” Cred ca lui Fanus Neagu i se facuse dor de Piata Ovidiu – sus pe promontoriu, la Constanta. Avea nea Fanus o vorba, se alinta: „nu-mi place Marea, dar iubesc mugetul ei!” Adora si Marea, vedeti-va de treaba! „Eu scriu Mare cu majuscula!”, de la el am invatat asta. Nu-I atragea nimic din meniul italienesc. Pana la urma a zis ca vrea sa bea un sprit subtire si nici nu mai stiu cand s-au facut 10 sticle. Or fi fost 15? Nu mai stiau nici chelnerii, nu mai avem nici chelnerii de altadata. Frapiera parea o scoica uriasa, in care se auzea deznadejdea lui Ovidiu.
Fanus Neagu mi-a spus, in seara aia, cateva lucruri pe care nu le voi uita. Intai ne-am contrazis pe anul nasterii lui Matei(u) Caragiale. Eu am gresit cu trei ani si m-a injurat trei sferturi de ora. Dar eu insistam in prostia mea, ca pe vremea aia nu era google pe telefon. Pe urma, mi s-a confesat (sau m-a luat la misto) ca ar fi venit si el in Piata Universitatii, „daca eram mai tanar, daca as fi stiut in anii ’90 ce … (sar peste cuvantul inlocuit cu trei puncte, n.m.) e Iliescu si daca n-ar fi fost pe acolo bezmetici ca tine!” Era foarte dezamagit de Iliescu. Si a trecut la povesti din tinerete. „Iti dau un subiect, eu nu il scriu, pentru ca asa i-am promis lui Petru Dumitriu. Dar am titlul. <<Trei nasturi de sidef>> „. Fanus il vizitase pe Petru Dumitriu in Franta, la sfarsitul anilor ’60, cand Petru Dumitriu cocheta cu sinuciderea. N-ar fi fost primul scriitor roman gasit in valtoarea Senei. Iar cel mai mare rau i-l facusera romanii. Cand a ajuns la Paris, Petru Dumitriu a cerut o intalnire de gratie cu Eliade, Cioran si Eugen Ionesco. L-au primit in scarba, intr-o cafenea. Erau imbracati asaaaa, neglijent, erau ponositi, dar erau Ei Trei. Cioran era in niste pantaloni de trening. Petru Dumitriu purta o vesta eleganta, cu trei nasturi de sidef. Nu i-a convins. Si a trait toata viata cu ideea ca i-a sfidat fara sa vrea, ca i s-a tras de la cei trei nasturi de sidef. Trei genii l-au injosit pe al patrulea, pentru trei nasturi de sidef. Ca mai avea dreptate si un fotbalist – „domnisoara, am ramas SIDEFAT de frumusetea dumneavoastra!”
La ora la care gheata din frapiera se transforma in roua, nea Fanus m-a intrebat de ce scriu in fiecare zi. „Trebuie sa faci un articol cu titlul << Azi n-am nimic de spus!>>” L-a inceput chiar el. „Azi n-am nimic de spus, salcamii…” si a venit o metafora pierduta pentru totdeauna.
Da, azi n-am nimic de spus. Daca aveam sub 30 de ani, eram si eu tefelist. Dar nu mi-ar fi placut sa vad ca o malaca analfabeta e comparata cu Brancusi sau Cioran. „Nu e apreciata in tara, dar in strainatate…” Hai, gata, ca raman SIDEFAT!
Cat de simplu si frumos ,stiu unii ( cu har) sa scrie…despre nimicuri :))
Era greu sa stai in preajma celor 3 titani. Oricum se fereau sa nu fie penetrati de securitate, asa cum s-a intamplat in cazul nobilului Ratiu in care o cârtiță a devenit cel mai tare prieten a lui la Londra. Putea sa-l omoare dar nu venea ordin. Securitatea avea date proaspete din anturajul boierilor si intelectualilor din intreg exilul Ro. Cea mai mare Agora romana era restaurantul Capsa. Acolo nu incapeau prostavanii din lipsa locurilor ce erau ocupate de modesti intelectuali romani ce predau universitar intre un mic si o halba. Astfel de locuri au disparut azi, dar pot fi oarecum incercate pe forumuri de net, bloguri sau socializari separate.
Deci acolo ma angajam primu. Da nu ca ospătar ca nu ai timp. Curatam mese, schimbam scobitori dadem cu matura… pai era rentabil ca intr-o luna de vara terminai mai multe facultati.. Era un soi de curs intensiv ca si parnariile bolsevice se imparteau in 2.Cursuri de lunga durata academice sau monistiri de inaltsfintire. Depinde cu cine picai la zarca.
Hai sa ne imaginam 10 min in celula cu Sfantul Ardealului. Sau ascultand ruga Sfantul Închisorilor inainte de terci… Or 2 ani cu Constantin Noica la zarca… Sau o poezie recitata de Gyr la culcare. Or o seara de inviere cu pr. Calciu sau un Craciun in lumina parintelui Bartolomeu…