Prima amintire. Eu si fratele meu ne jucam in casa, cu o minge de tenis. Am aruncat-o spre perete, asteptam reculul,  dar a ricosat din rama unui tablou direct pe biroul nostru plin de caiete si a zdruncinat calimara. Dopul cu filet, insurubat superficial, a sarit, iar maculatorul de matematica s-a inecat intr-o balta de cerneala.

A doua amintire. Eram foarte slab la caligrafie. Se facea in clasa a doua. Imi anuntasem esecul inca din clasa intai, cand trageam betigase strambe. Degeaba imi cumparase tata stilou chinezesc. Invatatoarea m-a amenintat ca nu voi deveni pionier, in prima serie, la Muzeul de Istorie al Partidului, daca nu incep sa rotunjesc literele cum trebuie. Pana la urma, am primit cravata in lotul privilegiat.

A treia amintire. Faceam meditatii la mate, pentru treapta a doua, cu marele profesor Matrosenco. Nu se lipea nimic de mine, iar celebrul (in epoca) Matro era mai preocupat sa lase fraze memorabile si sa lanseze sarcasme decat sa-mi bage mie matematica in cap. „N-ai nicio treaba cu materia asta! Te-ai uitat vreodata cu ce scriu eu? Cu stiloul sau cu un creion cu mina de 0,5. Tu folosesti pixul, ca aprozaristii!”

De cand ma stiu, folosesc pixul, ca aprozaristii. Dar cuvintele calimara, maculator, cerneala, caligrafie, betigase, stilou chinezesc, creion cu mina de 0,5 n-au parasit spatiul in care ma inconjor cu tampeniile mele. Din pacate, vor muri aici. Viza de iesire din mine le-a fost respinsa de o stire. „In curând, scrisul de mana va deveni materie optionala”. V-a scris, de mana (da, da, de mana — eu imi dictez articolele), un caraghios. Nu-i exclus ca, in curand, astia ca mine sa intre în ilegalitate. As scuipa calculatorul, dar as fi si mai caraghios.