Publicația internațională Times of Africa vorbește, în ultimul număr, despre ceea ce a însemnat pandemia Covid 19 în România și subliniază ca exemplu de bune practici campania de vaccinare. Bineînțeles, sub „conducerea puternică a președintelui țării”. Protagonistul poveștii este nimeni altul decât Andrei Baciu, un personaj controversat ajuns secretar de stat la Ministerul Sănătății. Dar în țară, dacă iei în calcul statisticile oficiale, constați că lucrurile nu stau chiar așa. Din cele 5 milioane de persoane pe care Iohannis le impusese ca țintă până la finele lui mai, puțin peste 4.700.000 au făcută prima doză, și încă vreo 4.600.000 a doua doză. Suntem însă spre finele primei decade din iulie, nicidecum la sfârșitul lui mai.
Fără nicio afirmare pe plan național cu altceva, fără niciun program sau proiect dus până la capăt, Klaus Iohannis a sperat să dea lovitura cu campania de vaccinare. Mai încercase înainte și cu altele, dar lupta lui împotriva pandemiei s-a redus la vizitarea unor spitale goale, ulterior desființate, la discursuri printre mașinile de pompieri și la ieșirile cotidiene cu sfaturi despre spălatul pe mâini și masca de protecție. Rezultat zero.
S-a înecat în ridicol
Vaccinul împotriva Covid 19 a fost adus în țară cu mare tam-tam. Era privit ca leacul unic. Festivități la frontieră, discursuri patriotarde și escortă de poliție și televiziuni până la hotelul unde șoferul camionului a rămas peste noapte. Ca în țara pițifelnicilor. Ce am escortat de fapt, când totul nu a fost altceva decât prostituție profesională? După aceea, au căzut și restricțiile care stabileau prioritățile după vârstă sau locuri special amenajate. S-a ajuns la vaccinarea în turmă, la liber, printre tarabe în piețe, cu răsplată de mititei și muștar sau te miri pe unde.
Se vaccinează și pe Transfăgărășean, la 2.000 m, la fel cum se vaccinează și la Castelul Bran, în același spectacol de prost gust. Sunt lucruri despre care Iohannis nu va vorbi niciodată. Nu-i convine, riscă să apară în cea mai penibilă postură de până acum. Unde până mai ieri, alaltăieri era zeul salvator al românilor, dintr-odată s-a scufundat în ridicol cu o campanie pe care și-a asumat-o și care nu i-a reușit decât în reviste.
Prea lent pentru a mai fi președinte
În același registru al grandomaniei se înscrie și transpunerea în practică a Planului Național de Redresare și Reziliență. Inițial, Iohannis s-a lăudat cu cele 80 de miliarde de dolari pe care le-ar fi obținut în urma unor negocieri ce au durat patru zile și patru nopți. S-a dovedit că banii nu proveneau ca urmare a strădaniilor lui, ci era vorba de o sumă ce revenea României după calculele europene.
În scurt timp, din cele 80 de miliarde au rămas 50, apoi 30, din care doar 14 sunt bani sunt peșin, restul fiind împrumuturi. Însă, până să se ajungă aici, Klaus Iohannis s-a gândit să-și fardeze iar imaginea. A declarat public că se va implica personal în aplicarea PNRR. Ședințe peste ședințe cu guvernul care, la Cotroceni, era scos la tablă. A urmat prima respingere a PNRR la Comisia Europeană. Apoi a doua. A venit și a treia. De fiecare dată Iohannis a găsit motivații bizare pentru insucces. N-a spus niciodată „dacă nu sunteți în stare să redresați România mai bine plecați acasă”. Nici nu avea cum, era guvernul lui, ales de el om cu om și alții de rezervă nu avea. Un eșec răsunător tradus de Iohannis prin „mai bine mai târziu, ca să ne facem lecțiile bine”. Aproape jumătate din țările UE și-au încasat banii și au trecut la treabă, dar asta nu e de natură a stimula lentoarea exasperantă și dăunătoare a președintelui.
România, țara planurilor pe hârtie
Nu sunt singurele eșecuri de răsunet ale președintelui. În urmă cu un an, înainte de a pleca la Bruxelles pentru cele 80 de miliarde de euro cu care avea să se laude inutil, a lansat Planul Național de Investiții și Relansare Economică. E drept că acesta fusese alcătuit de PNL, dar Iohannis a ținut să se știe că s-a implicat personal în construcția lui. Ar fi putut să tacă, dar nu a fost atât de inspirat. Ce face planul? Cred că bine, se odihnește printr-un sertar. S-a vrut a fi un precursor la PNRR, dar a avut aceleași șanse de aplicare. A mai lansat și „România normală”, o altă făcătură despre care nimeni nu știe la ce se referă și cui folosește. Despre România Educată nu are rost să mai discutăm. Subiectul e dezbătut de cinci ani, fără rezultat. Un președinte fost profesor are pretenții de restaurator al învățământului românesc. Uită însă că el însuși are necazuri când cuvântează în română. Și atunci, despre ce Românie Educată mai vorbește?
