Gino – Hagi – Marcellino

Sportul Studentesc a fost cea mai buna echipa a fotbalului românesc atunci când a vrut. Cea mai periculoasa, pentru toata lumea, inclusiv pentru ea insasi, cea mai boema si in general, superlativele n-au ocolit-o. A fost o perioada, intre anii 1980 si 1989, când am batut drumul stadioanelor pe unde juca Sportul, la inceput pe Republicii, pe Steaua ori chiar in Stefan cel Mare (tin minte un meci cu Bacaul acolo…), apoi in Regie, dupa construirea stadionului la Universiada. Sigur ca a fost, in primul rând, trupa lui Mircea Sandu. Nasul insa crescuse si el la umbra uriasului Aurica Radulescu, prins si ucis intre rotile unui metrou, la Hanovra, in RFG, la o zi dupa finala Cupei României din 1979. Perioada cea mai incântatoare a boemei numite Sportul a fost din ’83 pâna in ’87, când Hagi a jucat acolo. Ţin minte ca Regia era in sfârsit plina, ca studentii umpleau nu doar balcoanele caminelor, ci si acoperisurile acestora. Juca Hagi! Si nu doar el. Echipa suna cam asa. Speriatu – Mihail Marian, Iorgulescu, Cazan si Ion Munteanu II – Ţicleanu, Pana, Serbanica, Bozesan – Hagi, Coras, M.Sandu ori Terhes. Mai erau un Burchel, un Tudorel Cristea, un Mircea Popa, a venit apoi si portarul Cristian, tot de la FC Arges, ca si Speriatu… In fine, o super-echipa! Publicul era insa cucerit de tripleta Iorgulescu – Hagi – Coras. Un giurgiuvean, un constantean si un aradean care iubeau la Caminul P3 din Regie, se distrau la Snagov, unde era fieful „alb-negrilor”, pe filiera Nicu Ceausescu si pulverizau practic orice echipa din campionat, cu o conditie: sa isi doreasca (mai mult!) victoria. A fost la un moment dat un 5-0 cu Dinamo, chiar in Stefan cel Mare, un meci despre care Coras mi-a povestit, in anii petrecuti la Arad, ca a ramas emblematic pentru istoria acelei echipe. Un meci in care Hagi i-a inscris lui Stelea inclusiv de la 45 de metri… Sau cuplajul din 1985, cu 100.000 de oameni pe „23 August”, când Hagi isi facea loc printre spectatori sa poata bate un corner. Iar Coras dadea lovitura de gratie unui Dinamo paralizat de clasa lui Iorgulescu si fenta lui Hagi. Eu tin minte partidele cu Craiova, evident. Una in 1986, un 1-1, goluri marcate de cei doi fundasi stânga, Munteanu II si Ungureanu, când am vazut meciul de pe acoperisul unui camin, nemaigasind bilet, obligat fiind sa-mi inving frica de inaltime, escaladând pe o scara de incendiu, cu geanta de la liceu pe umar… Apoi in toamna lui ’83, când ai mei au vrut sa se retraga de pe teren, la 1-1, intrucât arbitrul Mustatea a dat aiurea un penalty, la un „teatru” marca Hagi sau Coras, nu mai stiu… Pâna la urma Craiova a ramas pe teren, dar n-a reluat jocul dupa acel 1-2 si a pierdut cu 0-3 la masa verde. Ultima amintire a acelor timpuri e din mai 1987. Nici Sportul si nici Craiova nu mai erau ce fusesera. Intrasera, pe usa din spate, direct cu bocancii din garnizoanele respective, surogatele numite Victoria si Moreni. Fotbalul românesc le-a suportat greu si le-a ejectat rapid, la Revolutie. Atunci, in mai 1987, Craiova, o umbra a Maximei, incepea sa se puna pe picioare, descoperindu-i pe Popescu, Badea, St.Stoica ori Manaila. A fost 3-2 pentru Craiova, cu goluri Badea (un vinclu de la 20 de metri!), Cioroianu si Manaila, respectiv Terhes si Coras. La acel meci, cineva din galeria Stiintei venita de la Craiova a impartit stegulete in alb si albastru. Am prins si eu unul si ani de zile l-am avut in casa. Tot dupa ani am descoperit si cine era tipul care le oferea atunci, in ’87. Acum nu mai era slab si cu parul cret, ci chel si durduliu si raspunde la numele de Mititelu…
Asa era in Regie. Frumos si permisiv. Echipa lui Nicu Ceausescu, eminenta din umbra, pierdea si câstiga atunci când voia, cu cine voia. Iar tripleta Gino – Hagi – Marcellino a ramas marca inregistrata a celei mai frumoase coloane vertebrale din fotbalul nostru. Care, ce-i drept, uneori se mai indoia, dar numai daca avea chef. Inainte sau dupa meci.