Craiova, altadata. A lui Amza

Acum trei zile s-au implinit 28 de ani de la momentul culminant al unui fenomen, mai degraba social si uman decât fotbalistic, numit Craiova Maxima. Pe 6 aprilie 1983, la Lisabona, pe „Estádio da Luz“, Universitatea termina la egalitate, 0-0, cu Benfica, in prima mansa a semifinalei Cupei UEFA. In aceeasi zi, uriasul Amza Pellea implinea 52 de ani. Avea sa fie ultima sa aniversare, in decembrie marea constiinta care a fost si ramâne Amza Pellea se stingea din viata, odata cu alt geniu, poetul Nichita Stanescu. Dar in acea zi de 6 aprilie 1983, de ziua sa, Amza Pellea a scris un text care a aparut in „Informatia”, alaturi de celebrul „M-ai invins, Rodioane!” al lui Eugen Barbu. Nu mai am, din pacate, acel exemplar de ziar si nici nu am puterea de a-l cauta prin biblioteci. Pentru ca stiu ca-l voi gasi, fara a avea forta de a-l citi. Il las undeva, in amintire si intr-un nor de lacrimi care m-ar ineca.
Scria acolo Amza ca e cea mai fericita aniversare a sa pentru ca Universitatea a reusit acea remiza pe „da Luz” care o poate propulsa in finala. In noaptea aceea nimeni nu vazuse meciul in tara. Il ascultaseram cu totii, milioane de oameni, pe Sebastian Domozina si inteleseseram ca Lung, Camataru si „batrânul” Ciupitu fusesera eroii meciului. La radio, cu urechea lipita de aparat, ascultându-l pe crainicul Craiovei, puteai sa-ti imaginezi cele mai frumoase meciuri. Mai mult, pe atunci ele se si intâmplau. Erau o realitate. Ascultând acel meci de la Lisabona, probabil ca Amza a simtit nevoia sa puna pe hârtie câteva rânduri. Mai ales ca se intâmpla ca iubirea lui alb-albastra sa obtina acel 0-0 chiar de ziua sa. Nu stiu daca stia ca avea sa fie ultima aniversare, dar anii trecuti de atunci arata ca pentru Universitatea a fost. Acel moment nu s-a mai repetat in istorie si, cu bune si cu rele, mai ales cu rele, Stiinta s-a prabusit pâna la nivelul unei retrogradari care recidiveaza in acest an, ca si in 2005.
Amza Pellea si Sebastian Domozina nu mai sunt in aceasta lume. „Au plecat putin”, cum spune Oana, fiica marelui artist. Nici Zoli Crisan, nici Oblemenco, nici Deselnicu, nici doctorul Frânculescu, nici antrenorul „Craiovei Maxima”, Tica Otet, nu mai sunt. Nici Adrian Paunescu nu mai este. Si, din pacate, chiar si echipa lor, Universitatea lor de fotbal, se pregateste de un soi de sfârsit. Tudor Gheorghe spunea, la aniversarea a 50 de ani de la infiintarea echipei, in 1998, ca nu va cânta din nou imnul echipei decât atunci când va mai fi Stiinta ce a fost… Ma gândesc ca nu-l va mai cânta vreodata, asa cum la niciun revelion, de la niciun sfârsit de lume si inceput de an, nu va mai veni nea Marin de la Bailesti cu papornita plina de ceapa si usturoi, cum a venit Amza Pellea la revelionul 1983. „Ma, fratilor, venii si eu cu traista asta plina cu ceapa si usturoi… Cum de ce? Pai, usturoi si ceapa, ceapa si usturoi, usturoi, ceapa, „u” si „c”… adica Universitatea Craiova”, zicea nea Marin, cel care isi indesa pe cap o caciula prea strâmta, ca pe-aia a lui, a buna, o aruncase in sus, la golul lui Geolgau cu Bordeaux, pe stadion. Asa era scheciul de la acel revelion al lui nea Marin. Ultimul. Si zicea Amza, dând un pahar de zaibar peste cap, „la anul si la multi ani!”. Craiova lui si a celor uriasi, care au iubit-o urias, s-a dus. Cum ar putea fi tinuta in viata Craiova de azi, a nimanui, mare doar in amintire? E o intrebare, nea Marine! De sus, de foarte sus, Amza Pellea, din Ceruri, unde sigur e, n-are, cred, un raspuns. Ar fi avut insa, pe 6 aprilie, 80 de ani…