Protestul se asfixiaza când devine slujba

Cristian Paturca a sfârsit in mizerie, ca si Piata Universitatii, in ’90. Spiritul Pietei si trubadurul sau n-au primit de veste unde se termina cântecul si povestea, când incep ecoul si legenda. Dupa 20 mai 1990, Iliescu a fost acceptat de catre Marile Puteri, la fel ca inaintasii sai politici, cu 45 de ani in urma. Asociatiile studentesti si cele „civice” (câta mârsavie a prins carne pe oasele acestui cuvânt!) s-au retras din Piata, pe 24 mai. Intre 24 mai si 13 iunie, piata universitatii isi pierduse majusculele si rostul antitotalitar, ajungând un maidan al ratatilor. Suna dur, dar asa e. Corturile din fata Teatrului National nu aduceau cu maretele ruine ale unei revolutii furate. Pareau butaforii din celebrul film al lui Emil Loteanu. Scriind asta, nu cautionez bestialitatea securistilor travestiti in mineri. Fiind copilul rasfatat al Pietei, Paturca nu s-a putut desparti de destinul ei. Din balcon, s-a prabusit la subsol si n-a facut niciun efort sa urce macar treptele ce duceau la parterul societatii românesti. Cu tigari Carpati, vodca si o chitara zgândari istoria, dar nu o scrii. Protestul se asfixiaza când devine slujba. Baricada se mutase in birouri, Paturca inca mai credea ca refrenul tine loc de acoperis. N-a inteles ca versurile supravietuirii sunt altele, ca se inverseaza la capete, ca se transforma in „mai bine tradator, decât haimana”. Daca purta o discutie pe tema cu Marian Munteanu, traia si azi. Bine, sanatos.