Citeodata ai nevoie de un zimbet ca sa te simti fericit. Sau, cine stie cum, mergind pe strada, cu privirea azvirlita spre trotuarul molesit de caldura, simti in tine, brusc, un cintec. Un refren tembel, care se zbenguie in mintea ta, se cinta singur, aproape aiuritor. Si nu vrei sa intelegi de ce se cinta cintecul, fiindca simti cum in tine creste senzatia de iubire, de bine, de liniste, de imponderabiliate. Plutesti zburdalnic prin sufletul tau si prin hatisurile neintelese ale lumii inconjuratoare, nimic nu te face sa te simti fericit, totusi, o ciudata stare de bine te invadeaza. Fericirea fara motiv este ca si clipa careia nu-i trebuie motivatie sa fie, nici nu-i trebuie motivatie sa treaca. Este stare, inchisa in necunoscutele grote ale inimii umane. Este picurul de ploaie care aduce bucurie plantei prin simpla sa cadere din cer.
Nu-ti trebuie palate sa fii fericit, ci un suflet predispus spre fericire. Un suflet dispus sa guste maruntisurile existentei se surprinde pe sine insusi invaluit in tainica izbinda a bucuriei, in tainica trecere a timpului. Fericirea nu este o ridicare absurda a sufletului pe culmile inalte ale existentei sociale, nici efectul unui surplus de endorfine, revarsate din creier in trup, nici urmarea suava a unei povesti de iubire. Fericirea este simpla, iar naturaletea ei are ceva din aerul diafan al picaturii de ploaie, ceva din misterul orbitor al noptilor cu stele, ceva din zimbetul inconstient al unui nou nascut. A fi fericit inseamna a fi predispus pentru fericire. A fi nefericit inseamna a gasi in nefericire ceea ce este fericirea. Intre starea de fericire si starea de nefericire se interpune o pauza indelunga. Pauza dintre bucurie si tristete este insasi rutina. Este alergarea noastra continua si neobosita, alergarea inconstienta la un cros obligatoriu: crosul vietii. Ne enerveaza copiii nostri, apoi ne bucura: avem probleme la slujba, apoi brusc totul intra in normal, avem de facut cutare si cutare lucru, de mers la piata, de spalat rufe, de gatit, de facut un proiect pentru slujba. Toate acestea ne macina nervii si nici nu stim ca nervii macinati sint plata noastra pentru dorinta si aspiratia catre fericire. Dar, inainte de asta, nervii macinati sint expresia alergarii inconstiente pentru supravietuire.
Dintr-o data, ceva zvicneste in sufletele noastre, se zbate, rivneste departe, doreste altceva. Dintr-o data, lipsa unui vis te azvirle in baltoaca nefericita a sufletului tau. Fara un vis, fara o dorinta, fara un scop, totul pare pierdut, prabusit, iar tu invinsul care nu mai gaseste scopul alergarii sale. Poti fi nefericit pentru un cuvint, cum prabusirea sufleteasca poate avea la baza o simpla frustrare, o simpla nevoie de afectiune, inca neimplinita sau, poate, refuzata. Intre fericire si nefericire, asezate la capetele opuse ale sufletului nostru, rutina isi infierbinta existenta. Fara rutina n-am sti, poate, ca putem fi fericiti atit de usor. N-am putea simti cit de usor putem sa fim nefericiti. Nevoia de extreme si de ponderare defineste dimensiunea sufletului uman, care nu poate supravietui in conditii de fericire continua, de nefericire continua sau de rutina continua. Alternarea este schimbare si schimbarea este traire. Totul este sa stii cind picura ploaia, cind simti un cintec bizar in timple sa stii atunci ca esti fericit. Poate nu se intimpla nimic special. Poate se aude doar un greieras intirziat sau latratul unui ciine, dar tu – constient de ceea ce este in clipa aceea – simti o diafana stare de bine, pe care-ai putea-o numi fericire.
National
